Razboiul mincinos al unor "ortodocsi"... cu numele(nou)
  Despre mişcarea inochentistă şi iniţiatorul ei, ieromonahul Inochentie de la Balta 
  Ce se întâmplă cu noi?
  Semnele venirii lui Antihrist
  Scurta justificare a „neascultarii” noastre
  Replica lui Timotei Aioanei
  Febra canonizarilor bantuie Biserica stilului nou
  Sunt sau nu valabile cele Sapte Sfinte Taine savarsite in B.O.R.?
  Vremea Sfântului şi Marelui Post
  „Si multi prooroci mincinosi se vor scula”
  Saptamâna de rugaciune ecumenica
  Dezmintiri la adresa omagiilor închinate lui Cuza de catre ierarhii din B.O.R.
  Sfinte moaste sau cadavre?

Replică dată unui articol găzduit de un site ce se luptă din răsputeri împotriva Adevărului

„Acolo unde este ierarhul care drept învaţă „Cuvântul Adevărului”  care merge pe urmele Sfinţilor Părinţi în mijlocul turmei sale, acolo este Biserica lui Hristos. Vai nouă dacă, în loc să vedem Biserica în ierarhul ce propovăduieşte şi mărturiseşte Adevărul, noi privim către un anume ierarh pentru că este patriarh într-un oraş mare, fie el şi Capitala, dar rămânem nepăsători faţă de propovăduirea lui! Astfel făcând, vom merge împreună cu el la pierzarea sufletelor noastre!” Părintele Ambrozie Fontrier

 

Rândurile ce urmează  se doresc a avea un răsunet în mintea celor ce le vor citi,  spre a nu fi privite doar ca un simplu exerciţiu intelectual al duelului dintre două concepţii religioase. Vrem să aducem în prim plan articolele şi discuţiile aprinse iscate pe marginea lor, postate pe situl www razbointrucuvant.ro, care multora vă este cunoscut, atenţionându-vă totodată, să vă feriţi de astfel de lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, care încearcă smintirea turmei ortodox-cugetătoare, căutând să le vâneze sufletele spre pierzarea veşnică.
Este binevenit de precizat faptul, că în momentul de faţă blog-ul/site-ul razbointrucuvant (şi altele care poate îi vor urma exemplul şi se vor înscrie pe acelaşi calapod, gen revista Presa Ortodoxă) deţine reţeta de succes perfect înşelătoare – preluând articole anti-sistem (AS) [a se vedea comunicatele de presă şi luările de poziţie în privinţa introducerii microcipurilor şi a supravegherii globale], şi combinându-le cu o mărturie teologică anti-ortodoxă. Ingredientele acestui veritabil „ghiveci” neortodox aduc respectivului site succesul propagării mesajului perfid şi mincinos, pe care îl transmite în rândul celor care îl urmăresc, tocmai datorită existenţei acestor articole anti-sistem, tratate foarte limpede şi logic, ce aparent ar presupune o Ortodoxie neîntinată.
După câteva săptamăni de la neinspirata postare pe site-ul www razbointrucuvant a articolului „Părintele Mihai Aldea către un frate stilist - extrase dintr-un mesaj din care putem învăţa toţi”, găsim de cuviinţă să scriem aceste rânduri, tocmai pentru faptul că nu putem accepta ca Predania Bisericii să fie nesocotită şi încalcată prin falsele exemple sau învăţăturile de neurmat, ce sunt răspândite în spaţiul public virtual sau al presei scrise.
Fără a ne scăpa asemănarea de titlu cu prima scrisoare din capitolul „Despre stilism” al lui Părintelui Epifanie Theodoropulos [din cartea „Cele două extreme – Ecumenismul şi stilismul”, ce a fost amplu tratată şi combătută într-un serial găzduit de paginile revistei Catacombele Ortodoxiei (nr. 35-38)], din a cărui teologie slugarnică se vede bine că îşi trag seva otrăvită aceşti neo-ortodocşi fals-tradiţionalişti, din raţiuni ce imediat vor fi clarificate, ne vom începe pledoaria cu finalul articolului mai sus menţionat al „războinicilor” întru minciună. Din câte putem înţelege, articolul se termină cu un fragment al unui mesaj adresat personal celor de la site, de către părintele Mihai Aldea, în cuprinsul căruia apărea pasajul ce a fost publicat şi care, într-o măsură mai mare sau mai mică, ne vizează şi pe noi. Anume ne referim la fraza „Nu vreau să intru în discuţii contradictorii cu nimeni, deci v-aş ruga să nu încercaţi să-mi replicaţi.” Având în vedere această dorinţă clar exprimată, ar fi nepotrivit să ne adresăm cu această ocazie părintelui Aldea cu vreo argumentaţie, căci din capul locului înţelegem, că nu doreşte cumva să afle că greşeşte, motiv pentru care scriem doar pentru căutătorii sinceri ai adevărului. Este evident că autorul acelui articol îi consideră nişte înşelaţi, pe acei care încearcă să îi arate că Biserica Ortodoxă Română (de stil nou, din care şi el face parte, ca preot) se află în acest moment în schismă faţă de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Este mare păcat, că el este adept al concepţiei papiste a infailibilităţii ierarhilor, care este în sine o mare rătăcire dogmatică!
Pentru că textul deşi nu este foarte lung, dar conţine multe idei greşite, este util să ne aplecăm peste toate frazele sale şi să încercăm să risipim confuzia şi minciuna pe care le propagă. Punctual, vom demonta falsele ipoteze, defalcând textul părintelui în mai multe fragmente, pe care le vom reproduce încadrate în ghilimele şi cu o culoare distinctă, tocmai pentru evidenţiere:
„… De pildă, atunci când a fost lepădarea de Hristos de la Ferrara-Florenţa TOŢI ierarhii mari au căzut, de la cei de Constantinopole la cei ai Moscovei.”
Fără să îşi dea seama, părintele încearcă să argumenteze exact cu opusul a ceea ce Biserica a păstrat din perioada respectivă. Se încearcă crearea unei confuzii privind participanţii la acel sinod, din care mai mulţi au fost ai latinilor, iar dintre cei ai părţii ortodoxe, bizantinii erau cei invitaţi şi conduşi de împărat, la care se alătura exarhul Patriarhului Antiohiei. La Ferrara a ajuns într-adevăr şi Mitropolitul Isidor al Kievului cu însoţitorii săi, dar celelalte patriarhate nu au fost reprezentate şi chiar ulterior şi-au arătat dezaprobarea faţă de falsa unire, aşa cum a făcut-o şi Biserica Rusiei în ansamblul său. Dintre ierarhii participanţi la Sinodul tâlhăresc de la Ferrara-Florenţa, NU TOŢI ierarhii au căzut, ci Sfântul Mitropolit Marcu al Efesului a apărat învăţătura Ortodoxă.
            Ce mai zice în continuare părintele? Iată ce aberaţii dogmatice scorneşte:
„De aici ar rezulta că nu mai există Ortodoxie de atunci, dacă e să credem în erezia căderii automate din har.”
Cât priveşte acuzaţia nefondată de propovăduire a „ereziei” căderii automate din har, este de prisos să revenim şi să precizăm, ceea ce am expus deja în mesajele anterioare, anume că nu promovăm teoria retragerii bruşte a harului cu privire la o întreaga jurisdicţie. Este vorba de o perioadă de graţie, în care Dumnezeu judecă şi hotărăşte, când anume îşi ridică Darul Său dintr-o anumită Biserică, şi este lucru clar că El nu lucrează şi nu judecă după măsuri şi cugete omeneşti. Însă raţionamentele şi ipotezele fictive ce ne sunt propuse de către părintele Mihai Aldea, şi anume cele de dispariţie a Ortodoxiei după Sinodul respectiv, dovedesc o parcurgere complet superficială a istoriei pline de tumult, a acelei perioade ce a urmat. Ortodoxia a fost apărată şi păstrată pe teritoriul Papei Eugenie, într-adevăr de către un SINGUR mitropolit grec; dar acasă, în ţările ortodoxe, poporul ţinea cu adevărat dreapta-credinţă (şi această nu este o simplă speculaţie hazardată), iar poporul nu a avut nici o părtăşie cu ereticii, până când aceştia nu s-au pocăit (iar care dintre ei s-au pocăit, au fost reprimiţi în Biserică). În acest sens, reproducem următorul pasaj chiar din cartea “Stâlpii Ortodoxiei – Sf. Fotie cel Mare, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama” apărută în anul 2008 la Editurile Cartea Ortodoxă şi Egumeniţa: „Bizantinii nu au primit unirea şi au nesocotit toate îndemnurile partizanilor ei. O tăcere aproape dureroasă învăluia Biserica atunci când, în vremea Postului Mare din 1440, bisericile au fost goale şi nu s’au ţinut slujbe. Nimeni nu voia să slujească cu episcopii care semnaseră. Cu toate acestea, aproape întreaga curte şi întregul episcopat era în mâinile unioniştilor. […] Profesorii, dregătorii şi chiar şi cei din oaste erau de obicei la fel de cultivaţi ca şi preoţii. Mulţi dintre ei erau foarte bine pregătiţi în teologie şi se simţeau foarte bine pregătiţi spre a lua parte oricând la discuţii teologice, chiar şi pe străzi şi prin pieţe. Nimeni în Bizanţ nu socotea că teologia este numai în grija preoţilor. Şi, fiindcă în Bizanţ erau atâţia teologi râvnitori, fie de meserie, fie simpli îndrăgitori, mirenii păstrau cu osârdie dreapta slujire, dreapta credinţă şi predaniile. […] Exista o opinie publică bine închegată care nu şovăia să-l critice nici pe împărat, nici pe ierarhi.” (...) “De îndată ce călătorii au ajuns pe ţărm, locuitorii Constantinopolului i-au copleşit pe episcopi cu întrebări, zicând: «Cum s’a încheiat Sinodul? Am izbândit?»” Iată, vedem bine cu ce scop şi gând au fost aleşi episcopii de către popor: pentru ca Ortodoxia să biruiască, fiind unicul Adevăr!
Înşiruim mai departe raznele teologice ale părintelui Mihai Aldea:
„Şi, dacă atunci a dispărut harul, acum nu-l mai are nimeni, că nu avea de la cine să-l moştenească!”
Harul lui Dumnezeu nu a dispărut deloc - mai întâi pentru că este doar în voinţa lui Dumnezeu, iar în al doilea rând, pentru că s-a dat o atât de mare luptă pentru a străluci în cele din urmă lumina nepătată a Ortodoxiei. Învăţătura eretică a fost lepădată şi de către acei ierarhi ce se făcuseră eretici, dar care au înţeles înşelarea în care căzuseră şi au dorit să fie reprimiţi înapoi de Biserică, exact ceea ce nu au făcut, nici acum nu fac şi nici nu ar da semne că ar dori să facă ierarhii Bisericilor neocalendariste – să lepede întru totul erezia ecumenismului, cu tot cu inovaţia ei calendaristică şi să ceară, cu pocăinţă, reprimirea în Biserica lui Hristos. Următoarele rânduri din aceeaşi carte trebuie să fie pildă de îndreptare şi pocăinţă, pentru ierarhii ecumenişti şi iubitori de eretici din prezent: „Episcopul Antonie al Iracliei şi cu ceilalţi au răspuns cu adâncă întristare: «am schimbat buna cinstire cu necinstirea, am trădat credinţa cea curată; am schimbat Ortodoxia cu heterodoxia, şi trădând jertfa cea curată de mai înainte, ne-am făcut azimiţi [n.ed.: catolici].» Oamenii au întrebat: «aţi semnat?» Cu multă părere de rău ei au răspuns: «francii… ne-au silit» însă oamenii au stăruit: «latinii v’au bătut, ori în temniţă v’au aruncat? » Ei au răspuns: «nelegiuită hotărâre! Smulge-ni-s’ar limbile ce au rostit învoirea cu latinii»”
Oare patriarhatele Bisericilor neocalendariste îşi mai pleacă urechea surdă la glasul poporului credincios, sătul până peste cap de vânzarea credinţei prin negoţuri străine de Dumnezeu?
... Iar părintele Mihai Aldea îşi continuă netulburat monologul:
„Mai ales că nici Sfântul Marcu al Efesului nu s-a apucat - ce greşeală!, nu-i aşa? - să facă biserică separată!”
Autorul articolului îşi exprimă o părere personală eronată, şi anume aceea că sinoadele tradiţionaliste, păstrătoare ale vechiului calendar şi a Predaniei neschimbate, au întemeiat o Biserică separată. Prin aceasta, el dă dovadă de faptul că încurcă această părere - a sa şi a altora ca el - cu noţiunea de îngrădire de eretici şi erezie, bine fundamentată canonic şi foarte des întâlnită în istoria Bisericii, adică exact ceea ce a făcut Sfântul Marcu şi toţi credincioşii care l-au urmat. Probabil părintele nici nu mai vede vreo aplicabilitate practică a părţii a II-a a Can. 15 Sinod I-II Constantinopol, sau îl crede probabil prea învechit pentru a putea fi aplicat. Mare rătăcire! Toată discuţia şi polemica din prezent, ce este iscată pe seama vechilor calendarişti, se opreşte într-un singur punct, foarte nevralgic pentru inovatorii în cele ale credinţei, şi anume cel al ne-comuniunii acestora cu ierarhii apostaţi şi inovatori, de care s-a ferit şi Sfântul Mitropolit Marcu al Efesului şi cei care l-au urmat (aici fiind cuprinşi chiar şi cei care s-au pocăit, după ce anterior mărturisiseră erezia): „Între timp, toţi râvnitorii dreptei slăviri, călugării aghioriţi şi chiar preoţii din sate s’au adunat în jurul lui Marcu şi îl cinsteau ca pe un erou. […] Cum era de aşteptat, Marcu a refuzat dregătoria scaunului patriarhal. Antonie al Iracliei, cuprins de remuşcări, a lepădat pe faţă unirea, […] a refuzat cinstea de patriarh, socotindu-se vinovat.”În decursul istoriei Bisericii, îngrădirea ortodocşilor faţă de Bisericile locale în care se propovăduiau eresuri, cum de pildă discutam aici de Patriarhia de Constantinopol, nu a fost considerată niciodată un semn de schismă sau de creare a unei noi biserici. În Biserică Ortodoxă se consideră că o Biserică locală intră în schismă, nu raportat la condiţiile administrativ-teritoriale, ci în raport cu conţinutul credinţei, cu Ortodoxia, adică raportat la mărturia scripturistică şi patristică ce a fost transmisă prin trăire de-a lungul secolelor.

„Culmea este că revenirea la Ortodoxia mărturisitoare s-a făcut tot sub ierarhii apostaţi şi Biserica a mers mai departe.”
Nimic mai fals! Aceasta nu este altceva decât o mare minciună şi o teză extrem de periculoasă, ce doreşte să minimalizeze importanţa luptei pentru apărarea credinţei şi a lepădării totale de erezie, căci, după judecata părintelui Aldea, erezia ar fi totuşi ceva de îngăduit, adică Biserica ar putea continua să existe pe viitor şi cu erezia în sânul său. Ortodoxia mărturisitoare s-a închegat doar sub ierarhii ortodocşi, ce au respins şi au anatemizat falsele învăţături. Nu facem decât să reproducem din nou un fragment din cartea “Stâlpii Ortodoxiei – Sf. Fotie cel Mare, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama”: „Luna Aprilie, 1443, a marcat prima judecată oficială împotriva mincinosului sinod de la Ferrara-Florenta, judecată începută de Patriarhul Ioachim al Ierusalimului (1431-1450). La Ierusalim el s’a întâlnit cu Patriarhul Dorothei al Antiohiei şi cu Mitropolitul Arsenie al Chesariei Cappadochiei şi au osândit Sinodul Florentin ca „viclean” şi făcut doar pentru «slava latinilor şi a Papei Eugenie». De asemenea patriarhul Mitrofan al II-lea al Constantinopolului a fost osândit ca eretic. […] Până la urmă numai câţiva au rămas credincioşi sinodului: Patriarhii Ecumenici Mitrofan al II-lea şi Grigorie Mammas Melissenos Strategopulos (1446-1450), şi doi cardinali răsăriteni, Isidor al Kievului şi Vissarion al Nikeii.”

„De ce? Pentru că Biserica nu este a ierarhilor, nu este a preoţilor, nu este a diaconilor, nu este a călugărilor, nu este a mirenilor, nu este a catehumenilor. Biserica este a lui Hristos.”
Ce mare adevăr se spune aici! Aşa şi este, dar nu se conştientizează deloc faptul că un astfel de argument se întoarce exact împotriva acelora pe care pr. Mihai Aldea şi «războinicii întru cuvânt » îi apară, adică împotriva ierarhilor apostaţi, ce cred după mintea lor, că ar fi unicii stăpâni pe Biserică şi pe Tainele lui Hristos. Un asemenea argument ar trebui ţinut ascuns, căci îi acuza!

„Patru sute de ani a răbdat Dumnezeu nelegiuirile canaaniţilor, până s-a umplut măsura mâniei Lui. Câtă lipsă de dreaptă-socoteală poate avea cineva să creadă că la prima apostazie a unui ierarh toată biserica locală rămâne fără har!”

În prima parte a acestei afirmaţii, se face o altă greşeală des întâlnita la cei care argumentează prost supunerea şi slugărnicia faţă de eretici, aducând argumente scripturistice, complet nepotrivite, de multe ori chiar vechi-testamentare, şi care printr-o tâlcuire proprie le servesc drept surogate ale dogmelor, canoanelor şi hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice şi Pan-Ortodoxe prin care a vorbit Duhul Sfânt, de altfel şi ale pildelor de viaţă ale atâtor şi atâtor sfinţi mărturisitori ai dreptei credinţe, ce ne sunt nouă astăzi făclii şi candele nestinse ale Ortodoxiei, după care trebuie să ne ghidăm. Morala acestei prime părţi a fragmentului respectiv s-ar vrea să fie aceasta: chiar dacă este hulit Mântuitorul Hristos de eretici, credincioşii să aştepte până se va umple măsură mâniei Lui, încât să îi arunce şi pe ei în focul cel mai din afară. Să nu fie una ca aceasta! În partea a doua, îşi face loc şi făţărnicia ce doreşte să ascundă apostazia tuturor ierarhilor neocalendarişti care mărturisesc expres sau implicit erezia, în stilul în care a încercat şi mitropolitul grec Serafim de Pireu să îi caute circumstanţe atenuante ereziilor patriarhului ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului. Oare aici este vorba doar de un singur eresiarh sau cineva se preface că are amnezie şi a uitat tot ceea ce de fapt cunoaşte foarte în detaliu? Ce rost are această îndârjire, cu care se refuză atâtea şi atâtea dovezi clare ale apostaziei sinodalilor Bisericilor de stil nou? Dacă ar fi vorba doar de un „ierarh” în situaţia aceasta, iar ceilalţi să fi rămas păstrători credincioşi ai Tradiţiei Bisericii, acela singur s-ar fi plasat singur în afară Bisericii, iar sinodul cu adevărat ortodox, când l-ar fi condamnat, nu ar fi făcut decât să constate starea de cangrenă în care se găsea „ortodoxia” lui, iar prin caterisirea sa, Biserica locală nu ar mai fi rămas fără har.
De ce se teme oare părintele Aldea? Se teme că, dacă ar îndrăzni vreodată să mărturisească că ierarhii săi sunt căzuţi din dreapta credinţă, el ar fi nevoit să rupă comuniunea cu ei, rămânând pe poziţie fermă drept slăvitoare, ceea ce ar însemna că susţine implicit că toată Biserică locală din care face parte este lipsită de lucrarea harului (raţionamentul acesta, bineînţeles, se potrivea în situaţia în care Biserica de stil nou din România nu era deja schismatică din pricina introducerii inovaţiei calendaristice din anul 1924). Dar puternica erezie a ecumenismului sapă nu de ieri, de azi, ci de un secol şi mai bine poate, iar pradă ei i-au căzut deja enorm de mulţi ierarhi, care astfel nesocotesc condamnările anterioare aruncate asupra tuturor ereziilor şi ereticilor, cu care intră ecumeniştii în comuniune.
După cum bine se poate observa, această fragilă argumentaţie gravitează constant în jurul ideii lucrării/nelucrării harului în Biserica de stil nou din România şi în Bisericile neocalendariste. Probabil că sursa acestor rânduri la care ne referim, sunt frământările şi dubiile personale ale autorului, starea de presiune şi incertitudine fiind de fapt firească pentru orice om, având în vedere scufundarea tot mai adâncă în mlaştină ereziei şi slujirea faţa de sistemul politic antihristic de către jurisdicţiile oficiale, cu tot cu ierarhi, preoţi şi popor credincios, atâta timp cât de bunăvoie nu doresc să se salveze. Credem că privitor la mustrarea conştiinţei proprii ca urmare a trădării lui Hristos şi a Bisericii Sale, cel mai nimerit cuvânt îl avem chiar de la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi care va fi reprodus puţin mai târziu.  
Cuvintele părintelui, şi anume „prima apostazie a unui ierarh”, pot avea ecou doar în urechile unor credincioşi, ce doar de câteva zile au luat act de căderile acestor eresiarhi şi sunt de altfel şi în totală necunoştinţă de cauză faţa de lepădarea Tradiţiei prin introducerea calendarului papist, ca urmare a ordinului dat de masonerie – apostazie aspru pedepsită de atâtea sinoade pan-ortodoxe. Chiar sinoadele Bisericilor neocalendariste au luat hotărârea de a „închide ochii” şi a accepta această cangrenă în celelalte mădulare ce făcuseră parte din Biserica Sobornicească şi astfel s-au făcut părtaşe lepădării acestora prin acceptarea acestei inovaţii neavenite, de altfel cum ulterior au hotărât tot la nivel sinodal, afilierea jurisdicţiilor lor oficiale, dar neortodoxe, la malaxorul religiilor preaspurcatului antihrist, şi anume Consiliul Mondial al Bisericilor (denumirea din prezent a organismului). Să nu uităm că astăzi, atâtea şi atâtea acţiuni eretice ecumeniste se fac cu acordul şi „binecuvântarea” tuturor „ierarhilor” neocalendarişti.
Deci vedem bine că nu sunt doar cazuri izolate, ce nu ar implica decizia sinodului, ci este vorba de o apostazie generalizată, ce de atfel va fi întărită şi mai mult la acest următor Mare Sinod Anti-Ortodox care va urma. Scrisorile de invitaţie trimise de către patriarhul Bartolomeu către participanţi, ce cuprind temele ce vor fi dezbătute, dovedesc scopul ascuns al iniţierii acestor întâlniri grandioase, şi anume pregătirea pentru edificarea religiei antihristului:
„1. Diaspora ortodoxă - unde va fi definită jurisdicţia asupra populaţiei creştine din afara graniţelor naţionale. Conform canoanelor în vigoare, înainte de creşterea fenomenului migraţiei, credincioşii din afara graniţelor ţării natale aparţin patriarhatului ecumenic.
2. Modul de recunoaştere a statutului bisericii autocefale.
3. Modul de recunoaştere a stării autonomiei bisericii.
4. Diptica, adică regulile recunoaşterii canonice mutuale în bisericile ortodoxe.
5. Stabilirea unui calendar comun al sărbătorilor. Unele biserici sărbătoresc naşterea Domnului în decembrie 25, alţii 13 zile mai târziu.
6. Impedimentele şi canonicitatea sfinţeniei căsniciei.
7. Problema postului în lumea contemporană.
8. Relaţiile cu alte confesiuni creştine.
9. Mişcarea ecumenică.
10.Contribuţia ortodoxiei în afirmarea idealurilor creştine de pace, fraternitate şi libertate.”
Fiecare dintre punctele de mai sus va sluji unui scop ce nu are nimic în comun Ortodoxia. Nimic nu este făcut la întâmplare! Atenţie maximă la punctul 4 pe ordinea de discuţie, care deşi aparent se referă la Bisericile „Ortodoxe”, este pentru oricine evident că va urma să deschidă calea pomenirii în diptice a “episcopului” Romei sau cel puţin se va lua în calcul, în anticamerele de discuţii discrete, faptul că pe viitor i se va acorda acestui eretic primul loc în diptice.

„Dar sunt atâtea pilde în istoria Bisericii care arată cum patriarhii întregi au căzut în rătăcire, pentru ca apoi să îşi revină! Şi nimeni n-a rehirotonit - cu atât mai puţin rebotezat - pe toţi clericii din aceste patriarhii. Ne putem aminti şi de vremea Sfântului Maxim Mărturisitorul şi de altele asemenea.”
Prima parte a textului este adevărată, la fel cum şi noi am arătat mai sus, dar aceasta atrage de asemenea după sine şi ruperea comuniunii cu acele patriarhii ce au căzut în rătăcire, pe toată această perioadă, până intervine pocăinţa. Oare părintele Aldea spera cumva că toate patriarhiile oficiale, atât de bine înfipte în mişcarea ecumenistă şi unele conduse chiar de către falşi ierarhi adevăraţi slujitori ai lui satan în lojile masonice, să îşi recunoască greşelile? Pentru înţelegerea rostului rehirotonirii, dincolo de nuanţările necesare – clerici ce fuseseara hirotoniţi valabil şi ulterior căzuseră în schismă sau chiar erezie, ori clerici, ce ulterior acestui moment, au fost „hirotoniţi” întru slujirea lui Dumnezeu de către ierarhi schismatici/eretici – şi având în vedere că în această mărturisire complet neortodoxă a pr. Mihai Aldea se aduce în discuţie exemplul Sfântului Maxim Mărturisitorul, exemplu care de fapt este acuzator pentru autorul rândurilor respective, găsim de cuviinţă să parcurgem câteva fragmente şi pilde din viaţa marelui mărturisitor, căruia i s-au tăiat limba de la rădăcină şi mâna dreaptă pentru că s-a opus făţiş ereziei şi care este slăvit doar cu gura, nu şi cu fapta, de către credincioşii din Bisericile ortodoxe neocalendariste: „Sfântul răspunse: Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemaţi şi lepădaţi de sinodul ce a avut loc în Roma şi de preoţie sunt înstrăinaţi, aceia ce fel de taină săvârşesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonesc de unii ca aceia?”
Oare de cine vorbea Sfântul Maxim Mărturisitorul? Nu chiar de acei episcopi şi sinoadele lor, ce exact ca şi acum doar aveau masca Ortodoxiei, pe dinăuntru fiind de fapt putreziţi de erezie? Iar cât priveşte fermitatea Sfântului în a respinge erezia şi a sta departe de orice comuniune cu sinoadele eretice anti-ortodoxe, tot la fel cum în ziua de astăzi o fac credincioşii ortodocşi tradiţionalişti şi Sinoadele Bisericilor ortodoxe de stil vechi, pilduitoare şi lucrătoare trebuie să fie rândurile următoare:
„… s-a dus pe la episcopii din Africa […] şi-i învăţa cum să scape de meşteşugiurile potrivnicilor şi să se izbăvească de vânarea lor cea cu meşteşug” […] „şi cei ce veniseră spuneau că ei sunt trimişi de patriarh, şi au început a-l întreba pe sfânt, zicând: «De care Biserică te ţii, de a Bizantului, de a Romei, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau de a Ierusalimului? Iată toate aceste Biserici cu părţile cele ce se afla sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de eşti şi tu fiu al soborniceştii Biserici, apoi să fi cu noi, că nu înstrăinată viaţa întru izgoniri începând, pe care nu o aştepţi, să o pătimeşti»”.
„Grăit-a Maxim: «ştiţi înnoirile […] şi alte schimbări şi ştirbiri de la sinoadele sfinţilor, care s-au făcut la cei întâi şezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros şi Pavel, şi care înnoiri sunt ştiute de toate Bisericile; pentru această pricină nu se împărtăşeşte robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbaţii care s-au spus mai înainte, însă să se ridice cu cei ce le-au pus pe ele, şi să se lepede împiedicarea din cărări. Iar voi să călătoriţi pe calea Evangheliei cea netedă şi curată de toate eresurile şi, aflând eu Biserică Bizantului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dânşii vreodată»”.
„Zis-au lui cei ce veniseră: «romanii se vor uni cu bizantinii. Căci aseară au venit de la Roma doi clerici şi dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din preacuratele Taine». Cuviosul răspunse: «dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtăşesc cu dânsul, pentru că ştiu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou la credinţă»”. „Acestea şi multe altele zicând sfântul, […] nu aveau ce să îi răspundă. Deci a zis Serghie: «de aceasta toţi se întristează, o, părinte, căci spre tine mulţi căutând, se despart de împărtăşirea cu Biserica aceasta a Bizanţului».
Sfântul a zis: «şi cine este unul acela care ar dovedi despre mine că aş fi poruncit cuiva să nu se împărtăşească cu Biserică Bizantului?» Serghie a răspuns: «însăşi aceea că tu nu te împărtăşeşti, pe foarte mulţi îi întoarce de la împărtăşire». Zis-a omul lui Dumnezeu: «mai greu şi mai de mâhnire nu este, decât când pe cineva îl mustră conştiinţa şi nimic nu este mai liber, decât când aceea nu-l defăimă pe cineva»”.
Mărturisirea Sfântului Maxim adevereşte încă o dată că fiecare părticică a dreptei credinţe s-a păstrat de multe ori în istorie, prin sângele celor ce au fost gata să moară pentru Ortodoxie, fiind o chestiune de viaţă şi de moarte, iar nu o simplă speculaţie pur teoretică.
După trecerea sa la Domnul în anul 662, ca urmare a puternicelor frământări ce cuprinseseră comunităţile de credincioşi şi pe ierarhii din diferite Biserici locale, în anii 680-681 la Constantinopol s-a adunat sfântul Sinod ecumenic al şaselea, ce a adeverit faptul că cei care propovăduiau erezia, sunt cu adevărat eretici, aruncând anatema asupra lui Serghie, Pir, Petru şi Pavel, ce deveniseră episcopi ai Scaunului Constantinopolului; asupra lui Macrovie al Antiohiei; Chir al Alexandriei; Honoriu al Romei, de asemenea şi asupra lui Ştefan şi Polihroniu şi celor ce erau într-un gând cu dânşii.
Credem că este clar pentru toată lumea, că o asemenea mărturie niciodată nu va mai fi dată în sinoadele anti-ortodoxe ale Bisericilor neocalendariste, care deja au început să afirme şi să propovăduiască faptul, că sfintele canoane şi hotărârile sfintelor Sinoade ecumenice sunt bariere ruginite, iar aplicarea lor nu mai este obligatorie în aceste vremuri noi.
Vis-a-vis de mincinoasa problemă a rebotezarii, recomandăm spre lectură poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, cuprinsă în Ecleziologia sa, ce se poate citi online pe situl nostru, şi mergem mai departe, pe firul argumentaţiilor lipsite de logică ale părintelui Mihai Aldea:
„Ne putem aminti însă şi de luciferienii care, în vremea prigoanelor romane, declarau de asemenea «căzuţi din har», ba chiar «cu neputinţă de îndreptat» pe toţi cei care apostaseră ori fugiseră de prigoană şi care luciferieni au fost declaraţi eretici de Sinoadele Ecumenice!”
Cât priveşte aceste vechi comunităţi ce se pretindeau puritane şi nu acceptau să îi reprimească prin pocăinţă pe acei creştini, care căzuseră din mărturisire în timpul prigoanelor, după ce au fost condamnate de Biserică, susţinătorii lor au fost reprimiţi înapoi prin săvârşirea Tainei Mirungerii. Dar de unde ajunge părintele Aldea să sugereze reamintirea acestor eretici, vis-a-vis de mişcarea tradiţionalistă? Nimeni dintre zeloţii Sfântului Munte sau vechii calendarişti nu a susţinut o asemenea erezie. De unde a apărut ideea aceasta, că nu ar exista îndreptare şi ce este cu rătăcirea aceasta?

„Mai mult, pilda celor mai mulţi dintre sfinţii vremilor de erezie ne arată că aceştia niciodată nu şi-au făcut «biserici separate», ci în sânul bisercilor locale căzute stând au mărturisit Ortodoxia, cu preţul a mii şi mii de suferinţe şi chinuri, şi chiar cu preţul vieţii. Şi din jertfele lor a izvorât harul care, curăţind bisericile alunecate, le-au ridicat iar la mărturisirea luminoasă a Adevărului.”
Avem mai sus exemplul tipic de greşeală de percepţie ce se face de către mulţi care se grăbesc să gândească lumeşte în probleme ce ţin de Biserică, prin neînţelegerea rostului şi trebuinţei ruperii oricărei comuniuni cu schismaticii şi ereticii. La nivel mental, oameni precum părintele Aldea pun semn de egalitate între acţiunea de rezistenţă între îngrădire împotriva ereziei şi cea de creare pretinsă a unei «biserici separate » de către cei dreptslăvitori. Credem că în rândurile de mai sus pot fi găsite suficiente exemple pilduitoare, care să îl conducă pe un căutător sincer spre evitarea confuziei.
 Faptul că se încearcă convingerea cititorilor prin idea că marii stâlpi ai Ortodoxiei au luptat în sânul bisericilor căzute (aici poate fi vorba doar de biserici privite ca jurisdicţii sau ca sinoade locale şi cu care aceştia nu au avut nici o comuniune după momentul căderii), este o dovadă clară de manipulare şi o hulă aruncată asupra mărturisirii acestor sfinţi, ce au vieţuit după voinţa lui Dumnezeu. Dar părintele Aldea se arată necunoscător încă de la început, fiindcă în concepţia sa, Biserica nu poate exista decât în graniţele «ortodoxiei» neocalendariste, ce se află în comuniune cu Constantinopolul ecumenic şi ecumenist-apostat, ca şi cum Duhul Sfânt nu S-ar putea pogorî decât într-o «biserică» aprobată şi parafată de către sistemul politic şi economic mondial, ce pregăteşte împărăţia lui antihrist.
În perioada, când erezia monotelită îşi răspândise otrava în aproape toate Bisericile locale ale timpului, Sfântul Maxim Mărturisitorul a precizat extrem de clar: „Hristos Domnul a numit Sobornicească pe acea Biserică ce păstrează adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire l-a numit fericit pe Petru şi a făgăduit că-şi va întemeia Biserică pe această mărturisire.” Aşadar, este mai mult decât limpede, că din punctul de vedere al învăţăturii şi istoriei Bisericii, orice jurisdicţie locală cu ai ei ierarhi, ce sunt în schismă sau în erezie, se taie de bună voie din sânul Bisericii Soborniceşti a lui Hristos, prin propria mărturisire, până când, prin pocăinţă şi lepădarea eresurilor, îşi cer reprimirea în Biserică. Infailibilitatea vreunei jurisdicţii sau a vreunui episcop ori preot duhovnic (aşa cum tot trâmbiţează aceşti războinici împotriva lui Hristos) este o erezie papală, ce nu are nimic în comun cu Ortodoxia! Nici un sinod; nici un patriarh, mitropolit sau om al Bisericii, oricât de mediatizat ar fi, nu este mai presus de greşeală. Infailibil nu este decât Hristos, iar a te pretinde nesupus greşelii, este hulă împotriva lui Dumnezeu. Drept urmare, trebuie să fie lepădate orice cugetări străine faţă de drepta credinţă, dacă nu vrem să devenim robi ai acestor plăsmuiri a “teologilor” neocalendarişti.  

„Iar cele care nu s-au ridicat au fost nimicite de Însuşi Dumnezeu, prin mâna păgânilor războinici sau altă lucrare.”
Cele afirmate mai sus ne duc cu gândul, la faptul că părintele Aldea şi «războinicii» întru cuvântul şarpelui veninos, cred sau poate îşi doresc nimicirea, de către Însuşi Dumnezeu, a jurisdicţiilor adevăratei Biserici Ortodoxe de Stil Vechi. O asemenea răsturnare a lucrării lui Dumnezeu, pe care numai vrăjmaşul o urmăreşte, nu poate avea loc, căci Hristos nu va nimici Biserica Sa, pe care nici „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Mult mai previzibil pare însă următorul scenariu trist şi de nedorit: Bisericile «ortodoxe» neocalendariste vor fi măcinate complet de erezia ecumensimului şi vor deveni mădulare lucrătoare ale religiei mondiale a lui antihrist (a cărui operă o pun şi în prezent în practică ereziarhii acestor false sinoade). 

„Repet, nu vreau să dau acum reţete, nici să intru în cea mai mică discuţie pe temă cu cineva, oricine ar fi. Nici n-aş fi spus acestea pe care le-am spus, dacă nu aş fi fost bombardat cu nenumărate mesaje de la câţiva oameni care au făcut, se pare, liste contabile interminabile cu «căderile din har” ale lui X şi Y, ceva cu totul în afara Tradiţiei Ortodoxe.”
După cum bine se vede, subliminal deja ni se serveşte o reţetă: «staţi liniştiţi, nu va frământaţi de apostazia ce macină trupul Bisericilor neocalendariste, voi veţi rămâne ortodocşi, indiferent de ceea ce fac ierarhii sau unii dintre ierarhi, şi nu cumva să vă îngrădiţi de aceşti eretici sau să încercaţi cumva să întraţi în Biserica lui Hristos!» Iar cât priveşte o eventuală discuţie, din start trebuie să se conştientizeze că nimeni nu are şi nici nu va avea pe viitor vreun răspuns coerent, care să îndreptăţească rămânerea sub jurisdicţiile sinoadelor apostate, ce se află în comuniune, şi prin venele cărora curge sămânţa ereziei ecumenismului.

„Ce bine ar fi fost dacă energia „mail-urilor” interminabil de lungi şi uluitor de numeroase ar fi fost cheltuită pe lucrări serioase! Ce bine era dacă în loc de asemenea „opere” s-ar fi făcut cercetări amănunţite, documentate şi serioase asupra lucrărilor CMB şi altor organizaţii de acelaşi fel, dezvăluindu-se limpede şi liniştit, nepătimaş, cu dragoste şi tristeţe, greşelile teologice şi celelalte asemenea. Asemenea lucrări ar scoate adevărul la iveală mult mai bine decât acuzele incoerente şi nepatristice care se tot vântură pe internet şi care, de mult prea multe ori, sunt „împodobite” de cuvinte ruşinoase pentru orice ucenic al lui Hristos, de judecarea şi osândirea aproapelui şi altele asemenea.”
Problema nu constă în faptul că oamenii nu ar cunoaşte ce se întâmplă în Consiliul Mondial al Bisericilor, ci faptul că cei asemenea părintelui nu înţeleg că trebuie să rupă comuniunea cu aceşti ierarhi apostaţi. Cele mai importante nu sunt cercetările vis-a-vis de CMB şi alte asemenea, adică învârtirea la nesfârşit în jurul lucrării diavoleşti ce se face în organismele ecumeniste, ci încercarea de a scăpa oamenii din aceste temniţe duhovniceşti, care sunt Bisericile neocalendariste participante la asemenea adunări ale vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai Sfintei Cruci. Poate ar fi bine ca erezia ecumenismului, ce s-a încercat a fi înfiltrată de către masonerie în Biserica lui Hristos prin intermediul ierarhilor aserviţi lojilor, începând cu anii 1920, să fie privită ca o cangrenă care trebuie cu repeziciune extirpată. Trebuie să se înţeleagă necesitatea pentru care încă din acea vreme a fost necesară ruperea de aceşti ierarhi, pentru că în trupul Bisericii nu puteau să rămână mădulare care nu aduc roade întru Hristos, după cum o demonstrează pe deplin turnura eretică în care s-au înscris în ultimii zeci de ani Bisericile neocalendariste.  Oare este drept să se arunce întreaga învinuire asupra Bisericii de stil vechi, că «a făcut dezbinare în Biserică şi că nu are iubire pentru inovatori?» Mâna lungă a sioniştilor, ce lucrează prin masonerie, încercă să spargă Biserica lui Hristos de mult timp. Lucrarea a fost foarte meticulos pregătită, iar în prima parte a sec. XX, într-o perioadă mult prea scurtă, loviturile au fost foarte puternice şi a trebuit să se dea un răspuns imediat şi pe măsură al Bisericii - anume îngrădirea de sinodalii care, fie au participat activ la acestea, fie au încuviinţat sau au tăcut. Ne referim la încercarea de zdrobire a Bisericii Ortodoxe a Rusiei prin înfiinţarea organismului serghianist, numit „Biserica Vie” a lui Lenin, care a ucis aproape patruzeci de milioane de credincioşi ruşi; la inovaţia calendaristă prin care ecumenismul a rupt enorm; la subordonarea Bisericii din Grecia faţă de puterea civilă. Să nu uităm nici de măcelul din Asia Mică, orchestratat de această dată doar politic prin intermediul Turciei, când mai mult de 1 milion de creştini din Capadocia au murit, distrugându-se cel mai puternic focar al Ortodoxiei. În această situaţie, mişcarea de rezistenţă ortodoxă devenise o necesitate duhovnicească, ce trebuia pornită de urgenţă. Nici în acel al doisprezecelea ceas, ierarhia Bisericilor Ortodoxe din România şi Grecia, nu a înţeles că sosise clipa cernerii şi a mărturisirii. Flacăra credinţei a fost purtată în tot acest răstimp de simplii credincioşi, călăuziţi de preoţii şi monahii iubitori de Dumnezeu şi de Biserica Sa. Dintre ei, în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România se distinge personalitatea Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, cea mai sfântă figură a acestei lupte de apărare a Tradiţiei Ortodoxe şi a calendarului patristic.

„Închei acum, cerându-mi iarăşi iertare. Încerc, de mai multă vreme, să stau în tăcere, pentru că nu e înţelept să vorbeşti atunci când toţi urlă şi nimeni nu ascultă. Prin această scrisoare nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Am simţit doar că este bine să şoptesc unele din adevărurile pe care Biserica le mărturiseşte din veac. […]
 Iertaţi-mă şi pace tuturor!”
(mesaj publicat cu acordul parintelui, cu urmatoarea mentiune a sfintiei sale, adresata noua: „Totuşi mă îndoiesc să ajute pe cineva. Acum toată lumea ţipă şi nimeni nu ascultă. Mă bucur mult că n-aţi făcut aşa şi voi”).”
Pentru cei care au urmărit în ultimele câteve luni site-ul www razbointrucuvant, este evident că remarca „Acum toată lumea ţipă şi nimeni nu ascultă. Mă bucur mult că n-aţi făcut aşa şi voi” este pur fantezistă. Această ipoteză ar sta în picioare, doar dacă părintelui nu i-a mers internetul şi acesta este motivul pentru care nu ştie că «războinicii» ţipă de multă vreme, smintind sufletele ortodocşilor şi ducându-le în prăpastia amăgirii, acolo unde niciodată nu răsare soarele mântuirii. Ei fac jocul apostaţilor, fără a vrea să accepte atenţionarea, că sunt într-o mare înşelare, pentru că ofensiva fără precedent împotriva Bisericii lui Hristos în care s-au lansat administratorii site-ului, este mult mai mult decât un simplu urlet, ci chiar propovăduirea amăgirii.

După un secol şi mai bine de la fondarea mişcării inochentiste, existenţa ei ridică şi astăzi multe semne de întrebare, în primul rând din pricina lipsei surselor obiective de documentare. Este dificil de stabilit când – şi mai ales unde – se face trecerea de la Ortodoxie la rătăcire şi eres; de la propovăduire la şarlatanie. O altă dificultate este legată de faptul că fondatorii unor secte sau curente religioase, desprinse din Biserica Ortodoxă, au fost cel mai adesea adevărate figuri legendare, înconjurate de admiraţia şi evlavia maselor populare lipsite de discernământ, care ajungeau să creadă că aceşti lideri religioşi nu sunt altceva decât noi mesia, adică trimişii Domnului pe pământ.

Despre persoana ieromonahului Inochentie de la Balta, iniţiatorul mişcării inochentiste, relatările sunt mai degrabă favorabile, indiferent de sursa de provenienţă (cu o singură excepţie). Din toate aceste repere, am alcătuit o scurtă relatare biografică, din care se poate extrage concluzia că există o delimitare netă între persoana ieromonahului Inochentie de la Balta şi curentul cu înclinaţii sectare, numit inochentist, apărut în mare parte după moartea sa.

Ieromonahul Inochentie (Ioan Levizor, pe numele de mirean), s-a născut în anul 1865, în localitatea Cosăuţi, din împrejurimile oraşului Soroca. Intră în monahism ca frate începător la Mănăstirea Dobruşa, unde va da dovadă de o ascultare deosebită, fiind considerat un călugăr-model, foarte râvnitor mai ales către slujbele bisericii. În 1909, Inochentie va intra în obştea Mănăstirii „Sfântul Teodosie” din Balta, care tocmai fusese întemeiată. Aici va fi hirotonit diacon şi apoi ieromonah. Din acest moment, în toată Basarabia va începe o adevărată mişcare populară religioasă, ce va antrena sute de mii de credincioşi ortodocşi, care îl vor aclama ca pe un prooroc al lui Dumnezeu, considerându-l făcător de minuni. Predicile, catehezele şi slujbele sale, precum şi cuvântările ţinute ad-hoc – toate acestea vor face ca împrejurimile şi chiliile mănăstirii de la Balta să fie neîncăpătoare pentru mulţimea credincioşilor români, ucraineni şi ruşi, care veneau să îl asculte, dar şi de fraţi care cer intrarea in monahism.  

Autorităţile ruseşti care controlau zona se vor sesiza în momentul în care se află că Inochentie nu respectă canoanele Bisericii: „împărtăşeşte mulţimea fără spovedanie; exagerează pelerinajul la locul de veci al stareţului Teodosie, ungand bolnavii cu untdelemn din candela crucii de la mormânt”. Prin urmare, arhiepiscopul Chişinăului (Serafim Ciceagov) îl va trimite de canon la mănăstirea de la Cameniţa. Aici, episcopul Serafim al Podoliei va rămâne uimit de înţelepciunea sa şi de pelerinajul credincioşilor la el. La rugămintea acestuia, arhiepiscopul Chişinăului îngăduie reîntoarcerea lui Inochentie, însă nu pentru multă vreme, fiindcă el va fi imediat ridicat sub acuzaţia de a fi eretic şi trădător de ţară, fiind dus la Mănăstirea Morum din nordul Ucrainei, pe malul lacului Onega. Mulţi credincioşi l-au urmat, alături de călugării din mănăstire. Se aştepta liniştirea situaţiei, dar credincioşii din Basarabia, Ucraina, Rusia şi Polonia dau buzna şi aici, cerând „eliberarea sfântului”. Se nasc legende, se exagerează minunile: părintele Inochentie va fi comparat cu Sfântul Apostol Petru ţinut în lanţuri, iar apoi se duce vestea despre un „foc” coborât din cer.

Moldovenii îl iubeau pentru că le propovăduia Evanghelia şi le slujea pe înţelesul lor, în limba română, iar popularitatea sa în rândul poporului va creşte atunci când el va îndrăzni să strige că „nu ţarul este capul Bisericii, ci Hristos”. În urma acestor noi episoade de revoltă, autorităţile îl transferă pe Inochentie la Mănăstirea Solovăţ, pe insula cu acelaşi nume din Marea Albă. Izolat, părăsit, el va continua să facă slujbe în limba română. Oamenii ajung sa pună pe seama sa multe minuni, şi mai ales susţin că în el „s-a întrupat Sfântul Duh”. El îşi va ispăşi pedeapsa dată de Sinod în îndepărtatul schit Anzer şi Golgota, unde va rămâne până în primăvara anului 1917, când în urma Revoluţiei Bolşevice a căzut sub amnistie, fiind eliberat. În acea perioadă, Biserica Ortodoxă Rusă – prigonită şi măcelărită de către bolşevici, nu a mai avut posibilitatea să adopte o atitudine cu privire la mişcarea adepţilor ieromonahului Inochentie de la Balta. Cazul său şi al fenomenului religios format în jurul său au căzut în uitare, din cauză că această mişcare era ca o picătură în mare faţă de evenimentele apocaliptice care aveau loc atunci în Rusia.

După moartea neaşteptată a ieromonahului Inochentie, petrecută în data de 30 decembrie, anul 1917, adepţii săi s-au grupat în jurul mănăstirii subterane Noul Ierusalim din apropierea localităţii Lipeţchi. Începând cu acest moment, traiectoria sectară a acestei mişcări eretice devine vizibilă. Inochentiştii încep să propovăduiască sfârşitul apropiat al lumii; neagă căsătoria şi viaţa familială, interzic în caz de boală folosirea ajutorului medical. La mănăstirea din Lipeţchi, supranumită şi „Gradina Raiului” sau „Raiul pământesc”, vor veni şi doi fraţi după trup ai lui Inochentie, ce vor prelua conducerea mănăstirii. Lipsa de cultură teologică, suprapusă peste un teren pseudo-religios, favorabil superstiţiilor, precum şi exagerarea activităţii lui Inochentie au fost decisive pentru cursul dezastruos al mişcării. Călugarii au început să picteze figura lui Inochentie, suprapunând-o peste icoana Sfintei Treimi, în locul Duhului Sfânt, ceea ce constituie o hulă de neiertat (vezi Matei 12, 31). În prezent, fostul conducător al mişcării se bucură de aceeaşi veneraţie în rândul inochentiştilor (sau inochentarilor, după cum se auto-intitulează ei). Lui i construit un adevărat cult: i s-au zugrăvit icoane, i s-a alcătuit şi un „acatist”, iar cartea ce cuprinde predicile sale, intitulată „Cartea Mărturisirii” a circulat în mii de exemplare, fiind copiată de mână, acolo unde situaţia nu permitea tipărirea ei. Ea a fost aşezată alături de Sfânta Scriptură, ca fiind „inspirată de la Duhul Sfânt”.

Atitudinea oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse în legătură cu secta inochentiştilor se rezumă la doar câteva articole, ce cuprind câteva idei: (...) După moartea violentă a lui Inochentie, conducerea sectei a trecut la fraţii Ioan şi Alexandru Culiac, deşi o parte din sectanţi nu i-a recunoscut ca conducători. Ioan s-a proclamat pe sine „tătunea” Ioan, iar Alexandru – Sf .Arhanghel Mihail. Un frate de-a lor ulterior a fost proclamat de sectari ca sfântul mucenic Gheorghe Biruitorul, iar concubina lui Alexandru, fiind proclamată ca Fecioara Maria. Practica de cult a Inochentiştilor este constituită din sârguinţa în biserici secrete şi în citirea rugăciunilor proprii. După părerea unor autori, uneori ca formă supremă de închinare lui Tătunea Ioan, se practica sinuciderea, care chipurile îndreptându-se la cer, îi chema după sine şi pe ceilalţi. Secta Inochentiştilor se manifesta activ împotriva puterii sovietice, din acest motiv fiind persecutată crunt. Numărul adepţilor acestei secte este destul de mic şi ei se întâlnesc în mare parte în regiunea Centrală-Cernoziom”.

În 1920, Mitropolitul primat Miron Cristea (viitorul Patriarh al României şi artizanul schimbării samavolnice a calendarului ortodox, din anul 1924) va face un apel către monahii inochentişti - mai ales că scânteia acestei mişcări trecuse dincolo de Prut, în celelalte provincii româneşti - chemându-i către „ascultare şi integrare în obştile monahale romaneşti, pentru unitatea spirituală şi naţională.” Propunerea mitropolitului Miron Cristea a fost refuzată, iar monahii inochentişti s-au declarat independenţi de orice ierarhie oficială – fie ea rusă sau românească. Mai târziu, au răspuns în acelaşi chip şi celorlalte apeluri, invocând (printre altele) şi motivul calendarului gregorian, pe care erau siliţi să îl adopte în mănăstirile din România, în care urmau să fie trimişi de canon. Ei au refuzat să primească spovedania şi împărtăşania de la preoţii noi, îndemnându-i şi pe credincioşi să facă asemenea. Acest lucru a alimentat confuzia din rândurile multor generaţii de teologi şi pseudo-teologi ai Bisericii de stil nou din România, care a văzut în această atitudine a inochentiştilor un punct comun cu mişcarea de rezistenţă a credincioşilor ortodocşi de stil vechi din România. Ei au scris în nenumărate rânduri că Mănăstirea Slătioara şi satele cu mulţi credincioşi de stil vechi au devenit locuri de refugiu pentru inochentiştii alungaţi de ierarhia din Basarabia.

Zvonurile potrivit cărora Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România se află în comuniune cu gruparea inochentiştilor nu sunt adevărate, şi le denunţăm drept false şi rău-intenţionate. Dezminţim pe această cale orice informaţie neargumentată prin dovezi, prin care cei rău voitori încearcă să submineze activitatea şi rezistenţa Bisericii noastre. Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România are în componenţa sa o Mitropolie cu sediul în Mănăstirea Slătioara, având în subordinea sa canonică un număr de şase episcopii; protoierii, parohii, precum şi alte centre administrative, prin care se asigură atât ocârmuirea lăcaşurilor de cult, precum şi păstorirea duhovnicească a credincioşilor. Atunci când zvonurile rele au avut ca ţintă Biserica, ele nu au reuşit să o vatăme, fiindcă rugăciunea şi comuniunea ierarhică le-au stins precum se stinge fumul, iar pizma celor care au vrut să spargă zidul credinţei şi al dragostei din sânul Bisericii noastre s-a topit „cum se topeşte ceara de faţa focului” (Ps. 67, 2). De aceste învinuiri nedrepte nu au fost ocoliţi nici slujitorii B.O.S.V. Facem referire aici la cazul părintelui Ioan Dimofte, paroh al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din comuna Cuca (judeţul Galaţi), acuzat că ar avea comuniune în afara hotarelor Bisericii noastre, întreţinând relaţii duhovniceşti cu anumiţi creştini inochentişti. În cadrul întrunirii sinaxei Bisericii noastre din data de 10/23.12.2008, părintele Ioan Dimofte dezminţeşte orice acuză adusă în acest sens, semnând o declaraţie proprie, prin care dă anatemei şi blestemului atât pe toţi ereticii potrivnici Bisericii noastre, cât şi eresul inochentiştilor.

În concluzie:

Răspundem provocărilor aduse la adresa noastră şi informăm pe creştinii din întreaga lume că Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România nu întreţine (ori îşi manifestă intenţia de a întreţine) comuniune liturgică cu nici o grupare schismatică ori eretică din lume.

 

Arhiepiscop VLASIE MOGÂRZAN

Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România

„Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.”
(Mihai Eminescu, „Scrisoarea III”)

            Într-o societate în care „scopul scuză mijloacele”, iar poruncile dumnezeieşti sunt necinstite; nu e de mirare că oamenii se întrec în a se sminti şi a se împiedica unii pe alţii, reeducându-se reciproc, spre a deveni supuşi fideli împărăţiei viitoare a lui Antihrist. Într-un veac la care chiar şi zidirea necuvântătoare strigă împotriva omului strivit sub dărâmăturile acestui uriaş dezastru al al minciunii satanice şi prins în mreaja propriilor patimi şi minciuni, ce-l despart de Dumnezeu, transformându-l într-un chip al căderii, va veni dreapta judecată a lui Dumnezeu şi „îndată se va aprinde mânia Domnului şi iuţimea Lui asupra unor astfel de oameni şi va cădea asupra lor tot blestemul legământului (...) şi va şterge Domnul numele lor de sub cer” (Deuteronom 29, 20).
            Războaiele se duc deja pe două fronturi. Din afară, suntem făcuţi să credem că moartea este viaţă; nimicul este esenţial; nebunia sau viclenia sunt înţelepciune, iar feluritele desfrâuri cu care suntem asaltaţi încă din pruncie sunt adevărate virtuţi şi calităţi. Slava deşartă, setea de avuţii, curvia şi deznădăjdea sunt ridicate la cinstea de idoli, iar lumea a devenit, în parte, capiştea lor. Din interior, parcă mai mult decât oricând, suntem luptaţi de indiferenţă, răceală şi lipsă de dragoste către cele sfinte, mergând până într-acolo că din noi dispare până şi înclinaţia înnăscută spre ceea ce este frumos şi nobil. Oamenii acestui veac – chiar şi dintre cei credincioşi – nu mai au râvna de a căuta mângâierea şi tămăduirea dăruită de Biserica lui Dumnezeu. Pe ruinele fostului edificiu nobil, ce purta numele de om aflat într-o comuniune perfectă cu Ziditorul său, se înalţă astăzi capiştea lui Antihrist.
           
„Toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor (...) iar cine va huli împrotiva Sfântului Duh, nu are iertare în veac” (Marcu 3, 28-29)

            Nimic din toate acestea nu este la voia întâmplării. Sfârşitul veacurilor este grăbit de păcatele strigătoare la cer ale oamenilor, ce au depăşit cu mult păcatele Sodomei şi Gomorei, pentru care Dumnezeu a pogorât foc din cer. „Staţi tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Galateni 5, 1) sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel. „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi (...). Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8, 31-32; 36). Tâlcuind puţin cele de mai sus, vedem din ce cauză libertatea noastră s-a transformat acum într-o robie pe care o acceptăm fără împotrivire. Sfârşitul libertăţii umane vine odată cu sfârşitul credinţei în Dumnezeu, chiar dacă, din obişnuinţă seacă, superstiţie sau din făţărnicie, continuăm să Îl mai propovăduim cu buzele: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8).
            „Între Dumnezeu şi om există cea mai mare înrudire” spune Sfântul Macarie Egipteanul, prin faptul că am primit o zidire după chipul lui Dumnezeu, rămânând ca fiecare dintre noi să dobândească şi asemănarea cu Dumnezeu, prin lucrarea virtuţilor morale, prin credinţa dreptslăvitoare şi respectarea poruncilor dumnezeieşti. În acest sens, Sfântul Vasilie cel Mare spune că „omul este o făptură care a primit poruncă să devină dumnezeu”, adică „chip al Chipului” (eikon Eikonos). Deci, omul are un destin hristologic, întrucât îşi are originea în Hristos, Care este de o fiinţă cu Dumnezeu-Tatăl, lucru despre care şi Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte, spunând: „Suindu-Se la înălţime robit-a robime şi a dat Daruri oamenilor” (Efeseni 4, 8). Cu adevărat, „suindu-Se la înălţime” Iisus Hristos - ca Fiu al lui Dumnezeu, a robit mulţimea duhurilor rele, a robit pe slujitorii satanei „şi a prins pre balaur, pre şarpele cel vechi, care este diavol şi satana, şi l-a legat pre el” (Apocalipsa 20, 2). Însă pe măsură ce numele lui Dumnezeu se necinsteşte şi se huleşte printre oameni, şi Dumnezeu ridică „daruri oamenilor”, adică le ridică libertatea şi harismele primite de la Duhul Sfânt. Paharul mâniei dumnezeieşti se umple, soseşte vremea secerişului, când lucrătorii gliei, adică sfinţii Îngeri vor alege zizaniile (adică neghinele) de spicele roditoare, trimiţând pe cei drepţi la loc de odihnă şi pe cei păcătoşi în focul cel veşnic, iar proorociile Apocalipsei se plinesc: „vai celor ce locuiesc pământul şi marea, că s-a pogorât diavolul la voi având mânie mare, ştiind că puţină vreme are” (Apocalipsă 12, 12).
            Nu avem nimic al nostru, ci totul este împrumutat (dăruit) de la Dumnezeu. Valoarea duhovnicească a omului nu constă numai în virtuţile personale - în generozitatea sufletului, ascuţimea minţii, etc - ci în Arhietipul lui, care este Iisus Hristos. Atunci când ne abatem de la calea dreaptă, deschisă prin Naşterea şi Patimile Mântuitorului Hristos, necinstim chipul Arhietipului, lăsând în urma noastră o desacralizare a valorilor spirituale. În aceste condiţii, neavând nimic al nostru, oare am putea da amanet lui Satan fiinţa noastră, care de fapt nu ne aparţine? Dacă judecăm duhovniceşte, iar nu de pe poziţiile politicienilor nebotezaţi, oare am putea permite ca chipul nostru să fie „clonat electronic”, înregimentat în cip-uri şi apoi manipulat după bunul plac al slujitorilor lui Antihrist? Este adevărat că suntem oameni supuşi păcatului, dar suntem totodată însufleţiţi de o nădejde înflăcărată spre mila lui Dumnezeu, Care are putere a ierta păcatele. Drept aceea, oare am putea accepta ca identitatea noastră duhovnicească de „fii ai lui Dumnezeu... şi fii ai Învierii” (Luca 20, 36) să fie redusă la un număr într-o bucată de plastic? Icoana fiinţei umane nu trebuie să fie redusă la un simplu suport electronic de emiţătoare şi implanturi!
           

            Unde îţi este iadule biruinţa ta? (I Corinteni 15, 55)

            Va trebui să alegem între Hristos şi Antihrist; între viaţa cea de puţină vreme, pecetluită cu numele fiarei şi viaţa cea veşnică, pecetluită cu suferinţele crucii. Totul este în mâna lui Dumnezeu, Care ar putea să oprească nenorocirea ce se abate asupra omenirii, însă suferinţa nu va fi de lungă durată: „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, nu s-ar fi mântuit tot trupul, ci pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea” (Matei 24, 22). Cu toată teroarea satanică, lepădarea de Dumnezeu nu va fi una generală. Precum în vremea lui Ilie, când a zis Dumnezeu către plăcutul Său: „Eu însă mi-am oprit dintre Israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!” (Paralelipomena 19, 18), tot aşa va fi şi în vremea apocaliptică, când oamenii iubitori de cele pământeşti se vor lepăda de Dumnezeu. Despre cei ce nu vor primi semnul fiarei, ne spune Apocalipsa Sfântului Ioan: „Şi am văzut alt Înger suindu-se de la Răsăritul Soarelui, având Pecetea lui Dumnezeu celui Viu; şi a strigat cu glas mare celor patru Îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru peste frunţile lor. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi o sută patruzeci şi patru de mii pecetluiţi din toată seminţia fiilor lui Israil” (Apocalipsa 7, 2-4). Răsplata celor care vor suferi chinurile din partea slugilor lui Antihrist va fi veşnică: „După aceasta am văzut, şi iată, gloată mare din tot neamul şi seminţiile şi noroadele şi limbile, stând înaintea Scaunului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi finic în mâinile lor. Şi strigau cu glas mare, zicând: Mântuirea Dumnezeului nostru Celui ce şade pre Scaun şi Mielului. Şi a răspuns unul din cei bătrâni, zicându-mi mie: Aceştia care sunt îmbrăcaţi cu veşmintele cele albe, cine sunt şi de unde au venit? Şi am zis lui: Doamne, tu ştii. Şi mi-a zis mie: Aceştia sunt cei ce vin din necazul cel mare şi şi-au spălat veşmintele sale, şi şi-au albit veşmintele sale cu Sângele Mielului. Pentru aceasta sunt înaintea Scaunului lui Dumnezeu şi slujesc lui ziua şi noaptea în Biserica lui; şi Cel ce şade pre Scaun se va sălăşlui peste ei. Nu vor flămânzi mai mult, nici vor însetoşa mai mult, nici va mai cădea peste ei soarele, nici tot zăduful. Că Mielul cel din mijlocul Scaunului va paşte pe ei şi îi va povăţui pe ei la izvoare de ape vii, şi va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor” (Apocalipsă 7, 9-17).

           
             „Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
            Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!”

            Progresul ştiinţific a învins orice limită, iar cu fiecare nouă descoperire contribuim la schimonosirea minunatului chip pe care Dumnezeu l-a sădit în noi, mergând fără oprire către plinirea proorociilor apocaliptice. Ceea ce altădată era etichetat ca ficţiune, astăzi devine realitate. Se lucrează la ştergerea chipului omenesc din noi şi transformarea conştiinţei umane într-un mecanism electronic, controlat din cercurile oculte de către cei ce vor să-l distrugă. Mai întâi, acestui om de lut, controlat prin intermediul celor mai sofisticate sisteme electronice, îi va fi ştearsă pecetea Darului Duhului Sfânt primit prin Sfântul Botez, transformându-l într-un produs numit „carne vie” devenit pasibil „comercializării” europene. Apoi, el va fi folosit pentru îndeplinirea celor mai mârşave scopuri ale unei societăţi masonice, puse în slujba lui Satan, pentru ca în cele din urmă, să fie împins spre sinucidere, răpindu-i-se până şi ultima nădejde de mântuire a sufletului. Nu ne-a mai rămas decât să filosofăm despre libertate, dar acest concept devine din ce în ce mai abstract, deşi suntem încurajaţi să credem că suntem liberi. Libertatea nu trebuie confundată cu libera voie de mişcare în timp şi spaţiu. Atunci când eşti tratat ca pe un obiect, supravegheat ca pe un sclav, privat de dreptul liberului arbitru, pecetluit cu semnul fiarei, purtând asupra ta sistemul satanic al microcipului, în aceste condiţii nu mai poate fi vorba despre libertate. Cercetările tehnologice asupra microcipului au dovedit ca acesta este cancerigen, explozibil în contact cu alte surse de radiaţii luminoase, produce stări de halucinaţii şi mai mult, acesta are în structura lui aşa-zisul „inel magic” care în contact cu razele solare creşte temperatura corpului, devenind insuportabil. Dacă adepţii Satanei nu au reuşit încă să otrăvească populaţia prin otrăvurile şi aditivii cu care au infestat produsele alimentare, prin vaccinurile aşa-zis anticancerigene, în fapt purtătoare şi generatoare de cancer, precum vaccinul Gardasil, iată că în prezent se pune la cale o altă stratagemă de distrugere a omului prin implantarea microcipului, în numele securităţii personale. Nu poate fi vorba de nicio securitate personală, ci numai de o robie electronică în numele lui Antihrist.
            Pentru camuflarea intenţiilor satanice ale acestui sistem, s-a mers treptat, pornindu-se de la obişnuirea oamenilor cu metodele sale. Iniţial, s-a făcut introducerea codului barat pe mărfuri, apoi pe actele de identitate din plastic, făcându-se acum deja saltul la documentele biometrice. Se spune că aceste acte ar fi sigure din punct de vedere al informaţiilor conţinute de componenta lor electronică, dar simulările (făcute, bineînţeles, de persoane particulare sau organizaţii civice), au dovedit că un calculator nu foarte performant reuşea să citească informaţiile conţinute de un microchip aflat la câţiva metri distanţă! Un alt experiment reuşit a constat în emiterea unor acte biometrice pentru celebrităţi decedate, ale căror amprente digitale şi date personale au fost probabil sustrase din anumite bănci de date din S.U.A. Avem tot dreptul să ne punem întrebarea: oare cine va citi datele noastre personale? În actul legislativ care aprobă emiterea acestor acte, se mai prevede un alt lucru care ne dă de gândit, şi anume faptul că nu avem niciun drept de proprietate asupra datelor noastre personale înscrise în microchip, ele intrând în posesia U.E. din momentul colectării lor! Mulţi vor cădea în capcana refuzului acestui tip de acte invocând doar aspectul lipsei lor de securitate, cerând guvernanţilor lui Antihrist crearea unui alt sistem, mai eficace şi mult mai sigur. Imediat, ei vor spune: „avem microcipul - cel mai perfect sistem de securitate personală, dar care trebuie implantat pe frunte sau pe mâna dreaptă”. De aceea, refuzul actelor cu microcip va trebui să aibă la bază doar motive religioase.

„Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.”

            La umbra nefastă a „unităţii, cooperării, asistenţei şi ajutorului reciproc” şi sub egida... Uniunii Europene, se desfăşoară de fapt ultimul act al unui scenariu scris cu multă vreme în urmă, în lojele oculte ale societăţilor secrete, care se conduc după un dicton opus, şi anume „divide et impera” – dezbină şi stăpâneşte. Atâta vreme cât România este membră a U.E., ea este obligată să respecte angajamentele asumate în statutul de aderare, astfel încât se vor impune nu numai cipul biometric, dar mai ales concesii anticreştine, precum căsătoriile gay, chiar dacă nu suntem de acord cu ele. Antihrist va trebui să guverneze ca un stăpân suprem şi mondial, un nou mesia, care va strânge sub sceptrul lui toate seminţiile pământului, propovăduind pentru început pacea şi iubirea. El trebuie să fie încoronat în templul refăcut din Ierusalim, loc pe care astăzi se află moscheea lui Omar. Instaurarea lui Antihrist reprezintă motivul zguduirii întregii lumi. În vremea acestei încleştări mondiale, care va fi de natură morală, politică, economică, socială etc, cea mai mare virtute a creştinilor va fi dreapta judecată.
            Împrejurările întronării lui Antihrist sunt deja create. Şeful Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso declara: „Trebuie să transformăm criza în care ne aflăm într-o nouă oportunitate. Avem nevoie de un nou plan pentru o lume nouă. Sincer, sper ca avându-l ca preşedinte pe Barack Obama, SUA îşi va uni forţele cu Europa pentru a crea o lume nouă. Pentru binele societăţii, pentru binele lumii”. În acelaşi spirit, Gordon Brown, primul ministru socialist din Marea Britanie, face un apel către Barack Obama, cerându-i: „să colaboreze cu Europa, pentru renaşterea unei noi ordini mondiale din cenuşa crizei economice”. Directorul Consiliului European pentru Afaceri Externe, Mark Leonard, afirma: „Obama poate fi considerat noul Mesia, însă alegerea sa va fi o palmă peste obrazul europenilor care preferă să-l acuze pe Bush în loc să-şi asume responsabilitatea pentru problemele globale”.
            Pentru prima dată, se vorbeşte despre o preşedinţie planetară; oamenii îţi pun nădejdea într-un lider providenţial, mai mult decât în Dumnezeu. Împotriva acestora strigă proorocul Ieremia: „Blestemat fie omul, care îşi pune nădejdea în om şi îşi face sprijin din trup omenesc, şi a cărui inimă se depărtează de Domnul” (Ieremia 17, 5). Este vremea să ne aşteptăm la viitoare alegeri planetare. Însă pentru aceasta va fi nevoie de înscenarea unei crize planetare, mondiale, care să arunce întreaga lume în haos, iar oamenii decepţionaţi să se arunce în braţele „salvatorului” universal, ce mai târziu îşi va da pe faţă identitatea sa de Antihrist.

„Nimic nu te teme de cele ce vei să pătimeşti; că iată diavolul va să arunce dintre voi în temniţă, ca să vă ispitiţi; şi veţi avea necaz în zece zile; fii credincios până la moarte şi voi da ţie cununa vieţii” (Apocalipsa 2, 10).

         Proorocia Sfântului Nil Athonitul despre venirea lui Antihrist şi sfârşitul lumii
         „Pe la anul 1900, mergând spre jumătatea mileniului al optulea de la Facerea Lumii (5505 î.H+2008 d.H=7516 - mileniul al 8-lea n.ed), acesta se va schimba şi se va face de nerecunoscut. Când se va apropia vremea venirii lui Antihrist, se va întuneca mintea omului de toate patimile cele trupeşti ale curviei, şi foarte mult se va înmulţi necredinţa şi fărădelegea. Atunci omul va deveni de nerecunoscut, schimbându-se feţele oamenilor, şi nu se vor mai cunoaşte feţele bărbaţilor de ale femeilor, pentru neruşinata îmbrăcăminte şi a părului din cap (realitatea obiectivă de azi: bărbaţii îşi rad podoaba feţii, femeile îşi tund perii capului, asemănându-se bărbaţilor - atât după chipul feţei, cât şi după port-pantalonii, n.ed). Oamenii din vremea aceea se vor înrăi ca nişte fiare sălbatice, fiind înşelaţi de Antihrist. Nu vor da respect părinţilor şi celor mai bătrâni, iar dragostea va pieri. Păstorii creştinilor - arhierei şi preoţi - vor fi oameni cu slavă deşartă, afară de prea puţini, cu totul nerecunoscând calea din dreapta de cea din stânga. Atunci se vor schimba obiceiurile şi tradiţiile creştinilor şi ale Bisericii (stricarea dogmelor Bisericii, încălcarea sfintelor canoane, nerespectarea tradiţiei bisericeşti – adică tocmai ecumenismul eretic în care sunt implicate toate religiile şi confesiunile de astăzi, n.ed). Curăţia va pieri de la oameni şi va stăpâni fărădelegea. Minciuna şi iubirea de argint vor ajunge la cel mai înalt grad şi va fi vai de cei care vor aduna bani. Curviile, preacurviile, sodomiile, hoţiile şi omorurile, în vremea aceea, vor fi pe toate drumurile. Pentru săvârşirea acestor mari păcate, oamenii vor fi lipsiţi de darul Sfântului Duh, pe care l-au primit la Sfântul Botez, precum şi de mustrarea conştiinţei. Bisericile lui Dumnezeu vor fi lipsite de preoţi credincioşi şi evlavioşi, şi va fi vai de creştinii care se vor afla în lume, căci îşi vor pierde cu totul credinţa, nevăzând la nimeni lumina cunoştinţei. Atunci se vor duce la locurile ascunse şi sfinte (mănăstiri şi schituri), ca să găsească mângâiere sufletului de multele tulburări şi ispite pe care le vor întâmpina zilnic; dar uşurare nu vor găsi, căci peste tot vor fi piedici şi sminteli. Şi toate acestea se vor face pentru că Antihrist va stăpâni peste tot, va domni în toată lumea, va face semne şi minuni cu înşelăciune şi va înşela pe oameni cu viclenie, ca să născocească şi să vorbeasca unul cu altul de la un capăt al pământului la celalalt. Atunci vor zbura prin aer ca păsările (avioanele, n.ed.) şi vor înota prin adâncul mării ca şi peştii (submarinele, n.ed.). Şi toate acestea le vor face oamenii, trăind în tihnă, necunoscând că acestea sunt înşelăciunile lui Antihrist. Şi asa de mult va înainta ştiinţa vicleanului, ca să înşele prin nălucire pe oameni, pentru a nu mai crede în Dumnezeu Cel în Sfânta Treime închinat. Atunci, văzând Preabunul Dumnezeu pierzania neamului omenesc, va scurta zilele pentru cei puţini care se vor mântui; că se va sili Antihrist cu slugile sale să înşele - de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Atunci fără de veste va veni sabia cu două tăişuri şi va omorî pe înşelătorul şi pe cei ce-i slujesc lui.”

         Înaintemergătorii lui Antihrist sau cele şapte trâmbiţe apocaliptice
         Tâlcuirea celor şapte trâmbiţe, care sunt descrise în Apocalipsă (cap. 8), se oglindeşte în realitatea vieţii pământeşti. Ele fac referire la evenimente ale trecutului sau altele, ce urmează a se împlini în viitor.
         La prima trâmbiţă este descrisă arderea unei treimi din pământ - copacii şi iarba: „şi a ars din pământ a treia parte, şi a ars din copaci a treia parte, iar iarba verde a ars-o de tot" (Apoc. 8, 7) – după cum putem vedea incendiile datorate încălzirii globale. Incendiile de pădure din California, SUA, Alaska, Italia, Spania (din anul 2007), au avut influenţe negative asupra atmosferei; numai incendiile din California au pompat în atmosferă aproape 8 milioane de tone de dioxid de carbon. Cantitatea emisă de incendii într-o singură săptămâna este echivalentul a unui sfert din emisiile pe o lună la nivelul întregului stat californian. Studiul experţilor estimează că incendiile din SUA şi Alaska eliberează aproximativ 290 de milioane de tone metrice de dioxid de carbon pe an, echivalentul a 4% până la 6% din emisiile SUA, rezultate din arderea unor combustibili fosili precum cărbunele sau petrolul.
         La a doua trâmbiţă, este descrisă contaminarea unei treimi din mări, a peştilor din apă şi a corăbiilor ce o străbat (Apoc. 8, 8-9, după cum putem vedea şi astăzi: poluarea mărilor, moartea peştilor, şi descompunerea navelor, ca urmare a crizei navale mondiale.
         La a treia trâmbiţă, este descrisă contaminarea a o treime din râuri şi ape, din pricina stelei Absintos, precum şi moartea multor oameni, ca urmare a acestei contaminări (contaminarea de la Cernobâl, care în ucraineană înseamnă Absintos): „şi a treia parte din ape s-a facut ca pelinul” (Apoc. 8, 11).
         La a patra trâmbiţă, este descrisă micşorarea luminii soarelui, a lunii şi a stelelor cu o treime (eclipse ale soarelui şi ale lunii).
         La a cincea trâmbiţă, este descrisă încordarea suferinţei şi suferinţa unui înfricoşător război - cel de-al treilea război mondial, când oamenii vor chema moartea. Va fi o predispoziţie spre sinucidere datorată telepatiei electronice, ce implică unde ELF şi VLF (de frecvenţă extrem de joasă şi foarte joasă), care vor tulbura gândirea oamenilor. Aceştia vor simţi că ceva dinlăuntrul lor îi tulbură. Mulţi, înşelându-se, vor socoti că Dumnezeu le vorbeşte. Această telepatie electronică va institui gândirea artificială a omului, care va fi difuză şi controlată prin cipuri, prin care omului i se implantează în subconştient idei şi sentimente străine, precum sinuciderea sau apostazia.
         La a şasea trâmbiţă, sunt descrise dezastrul şi catastrofa războiului. Două sute de mii de ostaşi (calculatoare) vor lua parte la aceasta acţiune. Războiul nu va mai fi corp la corp, ci prin intermediul computerelor. Vor fi omorâţi o treime din oameni. Acestea se vor petrece în timpul războiului nuclear, care va dura 5 luni. „De aceste trei plăgi: de focul şi de fumul şi de pucioasa, care iese din gura lor, a fost ucisă a treia parte din oameni" (Apoc. 9, 18). Va urma propovăduirea celor doi prooroci, Ilie şi Enoh, timp de 42 de luni, după care va urma moartea acestora, apoi un cutremur mare, spaimă şi pocăinţa multora (Apoc. 1-14).
         La a şaptea trâmbiţă, care prevesteşte calamităţi, tunete, cutremure, grindină nemaivăzută, va veni Antihrist, care va fi propovăduit drept dumnezeu, şi va stăpâni toate statele. Ruşii vor fi biruiţi de restul statelor în al treilea război mondial. Antihrist se va instala în Ierusalim (în noul Templu, reconstruit de iudei pe locul Templului lui Solomon) şi va împărţi oamenilor bunuri materiale, vreme de trei ani şi jumătate Oamenii se vor pecetlui pe frunte sau pe mâna dreaptă, pentru a-şi procura cele necesare traiului: „încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adica numele fiarei" (Apoc. 13, 17). Dupa aceasta perioadă, Antihrist îşi va arăta faţa satanică şi va fi biruit de lumina slavei lui Dumnezeu.

         Cine este Antihrist?
         Antihrist va fi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteste cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu" (II Tes. 2, 3-4). Aşadar, Antihrist va fi om care, „prin lucrarea lui Satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase” (II Tes. 2, 9), va conduce lumea pentru scurt timp. La origine, el se va naşte din seminţia lui Dan, care „va judeca pe poporul său, ca pe una din seminţiile lui Israel. Dan va fi şarpe la drum, viperă la potecă, înveninând piciorul calului, ca sa cadă călăreţul.” (Fac. 49, 16-18). Deci, Antihrist va fi israelit din neamul lui Dan şi se pare că va veni din Galileea. Fiind evreu, el va avea slăbiciune către evrei, care îl vor primi cu bucurie, ca pe un mesia aşteptat. Prin el, ei nădăjduiesc că îşi vor împlini visul de veacuri despre stăpânirea asupra lumii. Pentru acest lucru, ei se pregătesc în ascuns, prin refacerea templului: „... aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2, 4). Sub stăpânirea lui Antihrist, se va instaura cea mai abominabilă apostazie a acestui veac. Biserica lui Hristos va fi crunt prigonită şi lovită din toate părţile, iar Antihrist va încerca din răsputeri să o distrugă. „Va fi atunci strâmtorare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi” (Mt. 24, 21). Mulţi dintre cei ce nu vor putea suferi chinurile se vor închina lui Antihrist, iar toţi cei ce se vor lepăda de Dumnezeu vor purta negreşit semnul 666 „pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte” (Apoc. 13, 16).
         Cei ce nu se vor lepăda de Dumnezeu, neprimind semnul fiarei, vor fi izolaţi social, economic, politic, nemaiputând să vândă sau să cumpere nimic. Aceştia şi cei care vor fi supuşi la chinuri pentru numele lui Dumnezeu de către Antihrist vor fi cei mai mari mărturisitori ai Bisericii, după cum zice Sfântul Chiril al Ierusalimului, fiindcă se vor lupta contra lui Antihrist şi a diavolului. Însă cei aleşi şi tari în credinţă nu se vor lăsa amăgiţi (I Petru 1, 5). Împărăţia lui Antihrist va fi biruită de Hristos. Atunci „cerul şi pământul vor trece” (Mt. 24, 35), se va arăta semnul Sfintei Cruci pe cer şi vor vedea toţi pe „Domnul venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă” (Mt. 24, 30) după care urmează Judecata viilor şi a morţilor - a celor credincioşi şi a celor necredincioşi.

         Pecetea fiarei - 666
         Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne descoperă că toţi oamenii ce se vor închina lui Antihrist vor primi „semnul numelui lui” (Apoc. 14, 11), „pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte” (Apoc. 13, 16). Chinurile celor care vor primi pecetea şi semnul numelui lui Antihrist (numărul 666), vor fi neîncetate. Despre numele şi numărul lui Antihrist mărturiseşte şi Sfântul Ipolit, care printre numele ipotetice ale lui Antihrist enumeră şi cuvântul „APNOYME” (tăgăduim). În dialectul atic, acest cuvânt este format dintr-o sumă a numerelor atribuite literelor, sumă ce constituie numărul 666: A – 1; P – 100; N – 50; O – 70; Y – 400; E - 5, adică 666.
         De curând, a început punerea în aplicare a sistemului pentru eliberarea şi punerea în circulaţie a noilor paşapoarte, permise auto şi buletine de identitate, ce vor avea imprimată cifra 666. Numărul 666 apare în telecomunicaţii, schimbul bancar, dar şi pe produsele pe care le consumăm, sub forma sistemului liniar de codificare. În foarte scurt timp, vânzarea sau cumpărarea produselor necesare traiului nu va mai fi posibilă fără această pecetluire, astfel încât se împlinesc cuvintele „şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari; şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte, încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei (a lui Antihrist) sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea: cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apoc.13, 16-19).

         Codul de bare
         La 29 august 2002, o delegaţie formată din specialiştii a două firme germane din cadrul unui mare trust, Deutsche Telecom, a vizitat Guvernul României. Imediat după aceasta, premierul de atunci, Adrian Năstase, a emis Ordonanţa de Urgenţă nr. 69, privind regimul juridic al cărţii electronice de identitate, document publicat în Monitorul oficial la 31 august 2002. Ordonanţa respectivă a fost supusă aprobării Parlamentului, care pe 26 iunie 2003 (la Senat) a emis cu 189 voturi pentru (PSD, PD şi UDMR) şi 56 împotrivă (PRM si PNL), Legea 285 de aprobare a Ordonanţei de Guvern de introducere a cărţilor electronice de identitate. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial din data de 2 iulie 2003. Astfel, începând cu 1 ianuarie 2004, prin hotărârea guvernului PSD şi a parlamentarilor PSD, PD şi UDMR, s-a decis ca toţi cetăţenii României să deţină cărţi electronice de identitate conţinând un cod de bare, cu numărul 666 înregistrat pe el. Cartela electronică de identitate conţine un microcip performant, în care vor fi obligatoriu introduse informaţiile de pe buletinul de identitate actual, permisul de conducere şi cartea de alegător. După caz, vor fi inserate şi date privind asigurarea medicală, asigurarea socială, amprenta şi semnătura digitală. Pe fiecare carte electronică de identitate va exista desenat codul de bare care conţine numărul 666. Aceasta este o etapă premergătoare pecetluirii oamenilor cu numărul fiarei, care este 666. Pe codul de bare, numărul 6 este simbolizat de două linii negre subţiri (||), ce sunt folosite ca separatori la marginea şi la interiorul codului de bare. Avem deci în total 3 separatori (||), adică 666.

         Cipurile
         În 2003, Organizaţia Civilă de Aviaţie a adoptat un plan la scară mondială pentru implementarea unor paşapoarte electronice care să conţină informaţie biometrică. În 2005, Departamentul de Stat al SUA a început să elibereze paşapoarte care utilizează cipuri RFID. Cipul conţine o imagine digitală a chipului persoanei, dar şi toate celelalte date din cartea de identitate. Zeci de milioane de paşapoarte cu microcipuri au fost deja emise de cele 45 de ţări în speranţa că, astfel, călătoriile internaţionale vor fi mai sigure. Ele conţin un mic cip cu frecvenţă radio şi antenă, iar un cititor special electronic trimite un semnal codat către cip, urmând ca acesta din urmă să răspundă cu datele de identitate şi biometrice ale deţinătorului.
Cipurile RFID sunt de două feluri - active şi pasive. Cipurile active sunt conectate la o baterie, iar detectarea lor se poate face de la o distanţă de cel mult 100 de metri, iar cele pasive nu sunt prevăzute cu baterie, ci pot fi citite numai prin apropierea lor de un câmp electric creat de un cititor special. Cipul pasiv implantat în organismul uman poate fi alimentat în permanenţă de căldura corpului, transformându-l în cip activ detectabil de la mare distanţă. Progresul tehnologic a permis miniaturizarea cipurilor produse de firma Hitachi (denumite μChip/mu chip) până la dimensiunea de 0.04 x 0.04 mm, fiind practic invizibile pentru majoritatea oamenilor, preţul lor fiind, în medie, puţin peste un eurocent.
         În mod aparent, se spune că implantarea cipului măreşte gradul de securitate a persoanei. Dar clonarea acestuia, cât şi posibilitatea de a fi citit prin cititoarele de cipuri RFID, dovedesc contrariul afirmaţiilor susţinute de guvern. Adevărul este că implantarea cipului în organismul uman, dar şi simpla prezenţă a lui pe paşaport sau alt document personal, are ca scop impunerea controlului total asupra persoanei. Microcipurile implantate la animale au provocat cancer în aproximativ 10% din cazurile implanturilor. Ţesutul cancerigen a apărut totdeauna în jurul cipului RFID. Cipurile RFID sunt sensibile la anumite tipuri de radiaţii ori contactul cu surse încărcate cu electricitate. Astfel, microundele le fac să explodeze, în cazul implanturilor provocând dezastre biologice. Devine imposibilă folosirea lor la oameni sau animale care au acces în zone cu astfel de radiaţii. Cipurile implantate nu au stabilitate în ţesutul implantat; de multe ori, în urma mişcărilor organismului, ele migrează din locul unde au fost implantate, necesitând intervenţii chirurgicale. De asemenea, în forma în care există astăzi, ele se pot sparge în interiorul ţesutului şi provoca răni cu diferite grade de pericol.

         Clonarea cipurilor
         Cipurile pot fi clonate. Testele pentru „The Times” au fost efectuate de Jeroen van Beek, cercetător în securitate de la Universitatea din Amsterdam. El a folosit un cod de programare cunoscut de public, un cititor de carduri de 78 de dolari şi două cipuri RFID de 19 dolari, reuşind să cloneze şi să manipuleze în mai puţin de o oră două cipuri până la nivelul în care puteau fi implantate într-un paşaport fals sau furat. În final, cipurile manipulate de Van Beek au fost acceptate ca autentice de Golden Reader, programul standard folosit de International Civil Aviation Organisation pentru a le testa. Paşaportul unui tânăr a fost manipulat să conţină imaginea lui Osama ben Laden, iar paşaportul unei femei de 36 de ani a fost modificat astfel încât să conţină o fotografie a lui Hiba Darghmeh, un kamikaze palestinian care a ucis trei persoane în 2003. „Faptul ridică semne de întrebare în legătură cu securitatea”, a declarat Van Beek. Ministerul de Interne britanic a susţinut întotdeauna că cipurile falsificate vor fi depistate la controalele la frontieră, deoarece nu se vor potrivi cu codurile din PKD, o bază internaţională de date. Însă numai zece dintre cele 45 de ţări care eliberează astfel de paşapoarte s-au înscris în sistemul de coduri Public Key Directory (PKD), şi doar cinci îl folosesc. Marea Britanie este membră a PKD, însă nu îl va folosi până anul viitor. Dar chiar şi atunci, sistemul va fi complet securizat doar cu condiţia ca toate cele 45 de ţări să fie înscrise. În plus, chiar dacă unele dintre aceste ţări fac schimb de coduri manual, infractorii pot folosi paşapoarte false din ţări care nu împărtăşesc codurile, fiind astfel nedetectabile.

         Sfârşitul libertăţii umane
         Obligaţiile prevăzute în Tratatul de Aderare la UE, au condus în mod necesar la impunerea unor măsuri şi modificări legislative, străine de tradiţia neamului nostru. Prin urmare, acţionând în sensul respectării acestor obligaţii, statul a adoptat o serie de măsuri - precum lupta comună împotriva terorismului, securizarea frontierelor şi toate consecinţele ce decurg din acestea (iniţial paşaportul biometric, după care urmează implantarea cipurilor în organismul uman). Modificarea fundamentală s-a produs în momentul adoptării prin Referendum a noii Constituţii. Astfel, articolul 148 din Constituţia României - cu referire la  Integrarea în Uniunea Europeană, susţine:
         Aliniatul 1. „Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor”.
Aliniatul 2 : „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.” Acesta este momentul în care Statul Român a renunţat de bunăvoie la suveranitate, transferând decizia statală catre structurile UE. Mai precis, obligaţiile ce derivă din Tratatul de Aderare trebuie respectate, chiar dacă sunt împotriva voinţei majorităţii populaţiei. Căsătoriile homosexuale sunt ilegale potrivit legii româneşti în vigoare, însă dacă ele s-au încheiat într-un stat membru UE, cu respectarea legii, România este obligată de Tratat să le respecte drepturile ca unei familii.
            Aliniatul 4 : „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului 2.”
            Aceasta însemnă că toate puterile statului de drept -  adică puterea legislativă, executivă, judecătorească şi preşedintele, sunt obligate să respecte şi să ducă la îndeplinire reglementările comunitare.

         Poziţia puterilor statului în chestiunea paşaportului
         Preşedintele Traian Băsescu a declarat că „începând cu 1 ianuarie 2009, românii vor fi obligati să îşi pună amprenta pe noile tipuri de paşapoarte, biometrice. De la 1 ianuarie 2009, se introduc şi în România paşapoartele biometrice, deci avem obligaţia să ne punem amprenta pe paşaport. Este bine ca s-a deschis o dezbatere publică pe această temă, ca să vedem foarte bine spre ce ne îndreptăm”


         Guvernul: Potrivit reprezentanţilor RA-APPS, Comisia Comunităţilor Europene de la Bruxelles a cerut explicaţii cu privire la întârzierea punerii în circulaţie a paşaportului electronic, iar Guvernul, prin Departamentul pentru Afaceri Europene, a răspuns Comisiei că are „o perspectivă clară şi un calendar real cu privire la etapele procedurale care se impun pentru ca obiectivele urmărite de Regulamentul Consiliului să fie atinse în practică într-un termen scurt”.
         Ministrul de Interne: „Noile paşapoarte sunt dovada faptului că România îşi poate îndeplini responsabilităţile pe care le are ca ţară membră a Uniunii Europene. Introducerea unor elemente suplimentare de siguranţă şi, bineînţeles, controlul strict la graniţe au rolul de a împiedica exportul şi importul de infracţionalitate", consideră ministrul administraţiei şi internelor, domnul Gabriel Oprea, care a apreciat că paşapoartele electronice reprezintă doar unul din paşii pe care Ministerul Administraţiei şi Internelor îi face în direcţia îndeplinirii obiectivului României de a intra în spaţiul Schengen în anul 2011. România a făcut astfel un pas important către aderarea la spaţiul Schengen prevăzut pentru 2011”.

         Toate aceste semne sunt  înaintemergătoare venirii lui Antihrist. Pentru toţi creştinii, se apropie vremea cernerii şi a mărturisirii. Este vremea să dovedim Cui am slujit până acum şi cui vom alege a sluji în continuare. Dacă frica de chinuri îi va îngrozi pe oameni, silindu-i spre lepădarea de Dumnezeu, mânia dumnezeiască va fi şi mai îngrozitoare asupra omenirii, după cum ne spune şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în Apocalipsă: „Şi am auzit glas mare din Biserică zicând celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi vasele mâniei lui Dumnezeu pe pământ. Şi s-a dus cel dintâi, şi a vărsat vasul său pe pământ, şi s-a făcut rană rea şi mare între oamenii cei ce aveau semnul fiarei, şi cei ce s-au închinat chipului ei” (Apopc.16, 1-2).


            Poziţia Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România cu privire la noile documente biometrice de identitate poate fi consultată aici.

            Mai de preţ este adevărul rostit în cuvinte puţine şi simple, decât miile de discursuri retorice şi împodobite, care vin să îmbrace minciuna. Cel mai profund sentiment de dragoste faţă de fratele tău, este acela de a-i spune adevărul” – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul; „Că legea prin Moise s-a dat; iar darul şi adevărul prin Iisus Hristos s-au făcut” (Ioan 1,17). Pe măsură ce „înţelepţii pescari de suflete” se vor îndepărta şi ei de la adevăr, nesocotind porunca Apostolului: „Staţi (…) încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu zaua dreptăţii” (Efeseni 6,14), omenirea se va asemăna unei case zidite pe temelie de nisip. Lipsită de podoaba binecuvântată a adevărului, ea va fi lovită de viforul minciunii, care o va risipi degrabă. Columna sufletească a Ortodoxiei este primejduită de duhul minciunii, înveşmântat cu măiestrie în haina adevărului. Când acest duh al minciunii va reuşi să devină stăpân în matca adevărului, duhul adevărului va fi scos afară. Însă, lepădând minciuna, să grăim adevărul fiecare către aproapele lui. Deşi este un cuvânt destul de neclar pentru un om care trăieşte departe de Dumnezeu, ascultarea este o noţiune cu o semnificaţie deplină pentru un credincios, care ştie că, atunci când este lucrată, ea se ridică la nobleţea de virtute duhovnicească, fiind în stare să îl mântuiască pe om. Nu în zadar, în mediul monahal se foloseşte expresia „sfânta ascultare”. În momentul tunderii în monahism, călugării se făgăduiesc a trăi până la moarte sub jugul cel uşor al ascultării faţă de stareţ şi de obşte. În rânduiala săvârşirii sfintei Taine a Cununiei, se spune că femeia trebuie să se plece întru toate bărbatului, iar la Sfântul Botez, toţi ne facem mădulare ale lui Hristos, făgăduind a asculta de glasul Bisericii, întocmai ca nişte fii credincioşi. Iată deci că ascultarea este o piatră tare, care stă la temelia întregii noastre vieţi creştineşti.

            Ascultare – dar faţă de cine?
            Ascultarea faţă de Biserică nu presupune abuz de autoritate din partea întâistătătorilor Bisericii, aşa cum spun „predicatorii” sectari ce au împânzit România, în căutare de prozeliţi naivi. Este adevărat că uneori, sub pretextul ascultării, s-au comis şi multe lucruri greşite, în contradicţie cu poruncile Evangheliei, care îndeamnă la ascultare şi supunere faţă de mai marii poporului şi ai Bisericii. Porunca Sfinţilor Apostoli este aceea de a ne teme şi a ne supune mai mult lui Dumnezeu decât oamenilor, care distorsionează cuvântul lui Dumnezeu, transformându-se în „piatră de poticnire şi stâncă de sminteală” (I Petru 2, 8), pentru cei aflaţi în căutarea adevărului. A accepta confortul psihologic al ideilor gata-făcute, al şabloanelor bisericeşti puse pe umerii oamenilor în numele ascultării faţă de cei care le-au emis, nu este o ascultare în Duhul lui Dumnezeu. Porunca ce vine de la Dumnezeu către oameni este aceea care îţi lasă libertatea de a gândi, adică oferă liberul arbitru asupra deciziei, umplându-ţi inima de înţelepciune dumnezeiască, fiindcă este făcută în duhul dragostei, al păcii şi al adevărului. Însă ascultarea oarbă, fără discernământ, care trebuie îndeplinită de frica sabiei - aceasta nu mai este de la Dumnezeu, ci de la tatăl minciunii, care este diavolul. Sub deviza acestei false „ascultări”s-au încălcat, de multe ori, graiurile apostoleşti şi cele ale Sfinţilor Părinţi; au fost ruinate zeci de biserici, au fost torturaţi oameni nevinovaţi, exilaţi, ori supuşi unui regim de înfometare, iar apoi ucişi. În numele „ascultării” s-a trecut peste glasul conştiinţei şi oamenii au devenit simple marionete, care au refuzat să mai gândească. Mulţi au folosit numai puterea braţului lor spre îndeplinirea ordinelor care se aliniau mai mult unei mentalităţi militare. Unii şi-au liniştit cugetele, spunându-şi că fac ascultare, iar alţii s-au revoltat.
            Ordinele nu se discută, ci se execută – cu această deviză se doreşte a se acoperi vina multor greşeli. Dar oare de ce nu spunem la fel, atunci când suntem puşi în faţa poruncilor lui Dumnezeu? Acestea nu sunt nişte porunci de căpătâi pentru cei care cred în Dumnezeu? Oare nu sunt ele mai presus decât poruncile tiranilor, care stăpânesc pe pământ? Nu ar trebui să ne oprim pentru o clipă, să cercetăm dacă nu cumva poruncile oamenilor se împotrivesc poruncilor lui Dumnezeu? Şi, dacă se împotrivesc atunci pe care alegem să le săvârşim? Pe cele rele ale oamenilor, sau pe ale lui Dumnezeu? Mai ales că avem poruncă: „să nu daţi ascultare basmelor iudaiceşti şi poruncilor unor oameni, care se întorc de la adevăr” (Tit 1, 14).

           Ascultarea se face până la erezie sau abatere dogmatică, şi niciun pas dincolo
           Ascultarea creştină este posibilă doar cu condiţia iubirii, pentru care a zis Mântuitorul: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine, ascultă cuvintele Mele”. Astfel, ascultarea devine o expresie şi o dovadă a iubirii, şi devine raţională (adică nu este dobitocească) numai atunci când este făcută în duhul evanghelic, urmând calea Sfinţior Părinţi - cale ce duce către Dumnezeu. Atunci când ascultarea o facem din duhul fricii şi al temerii, acest lucru este o expresie a animalităţii din noi şi este proprie doar celor necuvântătoare şi robilor. Ascultarea în Duhul lui Dumnezeu nu înseamnă a tăcea atunci când trebuie să vorbim că: „Zic vouă, de vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Ascultarea nu înseamnă supunere oarbă faţă de vreo poziţie nedreaptă - fie ea canonică, dogmatică sau morală. În acest caz, tăcerea ne osândeşte, căci tăcând ne facem părtaşi celor care propovăduiesc nedreptatea canonică, dogmatică sau morală. Cine tace şi pleacă capul în faţa neadevărului, moare de fiecare dată când o face; cine vorbeşte şi ţine capul sus, moare o singură dată! A nu tăcea şi a nu pleca capul în faţa neadevărului este o virtute, iar aceasta nu în sensul lipsei de smerenie, ci în sensul de a apăra adevărul. A tăcea atunci când cineva îţi impune o minciună, este totuna cu a primi minciuna şi a fi de acord cu ea, iar aceasta este un păcat; şi plata păcatului este moartea duhovnicească. Mântuitorul a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). De aici, reiese clar cine este Adevărul. Deci cine tace şi nu apară Adevărul, acela Îl trădează. A ţine capul sus, nu în sensul mândriei - ci în sensul verticalităţii, înseamnă a fi de partea Celui care a împăcat şi a refăcut legatura pe verticală dintre om şi Dumnezeu. În acest caz se moare o singură dată, şi de cele mai multe ori, muceniceşte. Se moare trupeşte şi se înviază sufleteşte...

           „Trebuie a asculta pre Dumnezeu mai mult decât pre oameni” (Fapte 5, 29)
           Vrednicul de pomenire părintele sârb, Iustin Popovici, spune că este foarte important ca cel credincios să deosebească stapânirea de silnicie. Acolo unde trăirea creştină şi viaţa evanghelică este nedorită de către stăpânirea lumească a locului, sau este chiar prigonită, acolo nu avem de-a face cu stăpâniri, ci cu silnicii. Iar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească şi să stea împotrivă. Dacă ea nu procedează astfel, înseamnă că nu avem de-a face cu o Biserică adevărată, ci cu o desfrânată apocaliptică, ce îşi vinde fiii întunericului. Iar reprezentanţii acestei mincinoase „biserici” - oare mai sunt ei reprezentanţii apostoliceşti ai Bisericii?Desigur, ei se îndreptăţesc în acest caz cu aşa-zisa „iconomie” bisericească (care la ei a devenit o regulă general valabilă); dar acest lucru nu înseamnă altceva, decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.
           Faptul că o poruncă este elaborată de un ierarh sau de către un sinod bisericesc, acest lucru nu înseamnă că ea este şi justă în acelaşi timp, ci fiecare dintre cei ce se vor supune acestei porunci sunt datori a cerceta, dacă ceea ce i se porunceşte vine de la Dumnezeu spre mântuirea lor, sau de la cel ce seamănă neghina, spre pierzarea lor. Aşa au stat lucrurile în jurul anilor 1923-1924. Porunca sinodului tâlhăresc din Constantinopol, prin care se introducea calendarul gregorian (aşa-zisul calendar iulian „corectat”) în uzul bisericii a fost primită fără împotrivire de mulţi credincioşi, care au fost lipsiţi de discernământ şi nu au analizat-o câtuşi de puţin. Dacă acest nou papă „infailibil”- patriarhul Miron Cristea - a zis că e bună introducerea calendarului, mulţi au adormit liniştiţi pe baricadele nepăsării, înghiţind minciuna fără să o mestece. Pentru conştiinţa lor searbădă şi depărtată de Dumnezeu, în balanţa de stânga cântărea prea mult autoritatea patriarhului şi a sinodului acelui timp, despre care Octavian Goga spunea: „Prea laicizaţi; dezbrăcaţi de cele duhovniceşti, aceşti episcopi nu au mai avut nimic din acel fluid miraculos, care întreţine necontenit fiorul mistic al credinţei. Printre ei, Miron Cristea apărea un ins cu oarecare atribuţii, exploatat de către Maniu, care pe lângă întărirea lui, l-a împins şi la acte nesăbuite împotriva Bisericii Ortodoxe, cum a fost chestiunea calendarului şi desfiinţarea Ministerului de Culte”. (Octavian Goga, „Poezii, Proză”, Ed.a 2-a, Bucureşti, edit. Doina, 2001, pag. 107-110).
           Atunci când unii au luat atitudine împotriva hotărârii samavolnice a patriarhului Miron Cristea, ei au fost numiţi neascultători, iar pentru acest lucru au avut mult de suferit. În fapt, „vina” lor era că ei nu se supuneau unei porunci care de fapt voia să îi smulgă din sânul adevăratei Biserici Ortodoxe, şi să îi adune într-un staul străin, al cărui păstor era un năimit, în persoana greco-catolicului Miron Cristea, ajuns în fruntea Bisericii din România! ... „Îi lipsea, mai întâi, un crez religios bine determinat. Viaţa lui, prin toate manifestările ei, trăda la tot pasul, nu numai absenţa completă a unei însetoşări după Dumnezeu, dar şi o necontestată notă de frivolitate, profund dezagreabilă. Îi lipsea o orientare culturală serioasă, care să-i dea posibilitatea ca, în atitudini intelectuale, să poată umplea golurile morale. Singurele calităţi de duzină erau un fizic de oarecare distincţie şi netăgăduite aptitudini de retor provincial. Nici un accent de demnitate sau de sacrificiu; dimpotrivă - misiune revoltătoare şi degradantă în faţa duşmanului (...). Biserica Vechiului Regat, care avea la conducerea ei instalată - dacă nu tradiţia unei culturalităţi de largi proporţii - măcar acea patriarhală frică a lui Dumnezeu, a vechilor ecleziarhi pravoslavnici; Biserica aceasta dornică de o personalitate covârşitoare, a pierdut continuitatea cu spiritul religios de odinioară (...). Nu se călăuzea decât după un oportunism ieftin, care l-a condamnat din primul moment la rolul degradant de a fi necontenit exploatat de către Maniu, care, pe lângă întărirea lui, l-a împins şi la acte nesăbuite împotriva Bisericii Ortodoxe, cum a fost chestiunea calendarului şi desfiinţarea Ministerului de Culte” (Octavian Goga, „Poezii, Proză”, Ed.a 2-a, Bucureşti, edit. Doina, 2001, pag.107-110).

           Cauza „neascultării” noastre
           Noul calendar – pe lângă multele sale lipsuri astronomice, presupune şi o încălcare făţişă a sfintelor canoane ale Bisericii, precum şi a Tipicului liturgic. Cei de demult, care nu se supuneau patriarhului Miron Cristea, se supuneau mai mult lui Dumnezeu. Deci, care era vina lor? De-ar fi să facem o călătorie înapoi în timp, din negura istoriei şi până în zorii creştinismului, iar mai apoi până în zilele noastre, am vedea că în fiecare veac au existat asemenea oameni sfinţi, care mai presus de orice bine şi bunăstare lumească, au pus voia lui Dumnezeu. Ei au avut tăria şi curajul de a nu se supune cuvintelor meşteşugit de viclene şi sfaturilor mincinoase ale ereticilor şi ale vrăjmaşilor lui Dumnezeu. De nu ar fi fost râvna şi duhul lor arzând – unde am fi fost noi astăzi? Ar mai exista Biserica Ortodoxă?
           Fie că le place acestor înşelători ai veacului – fie că nu le place – noi astăzi călcăm pe urme sfinte. Noi, „neascultătorii” acestui veac, avem în urma noastră noian de mărturii sfinte, de pilde ale luptei cele bune, pe care o laudă şi o fericeşte Sfântul Apostol Pavel. Îl avem pe Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul – acest mare bărbat al Bisericii, ce a fost întemniţat pentru faptul că apăra frumuseţea neîntinată a adevărului credinţei, dar nici aşa măsluitorii adevărului nu au putut să-l înduplece. În cele din urmă, mai înainte de a-l ucide, în dobitoceasca lor mânie, i-au tăiat limba cu care Îl lăuda pe Dumnezeul cel adevărat, şi mâna cea dreaptă, cu care scria cuvinte de întărire către binecredincioşi. Şi ei, „ascultătorii”, îl au pe Sfântul Maxim, dar îi necinstesc pomenirea, mutându-i-o mai devreme cu treisprezece zile, neluând aminte la pilda vieţii sale, de vreme ce iniţiază dialoguri şi rugăciuni ecumenice tocmai cu ereticii monoteliţi, din pricina cărora Sfântul a avut de pătimit munci şi prigoane crâncene!
           Ascultarea pe linie ierarhică, săvârşită fără discernământ, a dus de multe ori la moartea mucenicească a celor ce iubeau adevărul. Sfinţi mărturisitori precum Atanasie cel Mare (secolul al IV-lea), patriarhul Alexandriei, care a fost alungat de cinci ori din scaunul patriarhal; Ioan Gură de Aur (sec. IV-V) – de asemenea exilat din scaunul Constantinopolului; Sfântul Ierarh Meletie al Antiohiei (sec. IV); Sfântul Cuvios Ioan Damaschin (sec. VIII) – mare dogmatist şi imnograf al Bisericii, ce a fost anatemizat de trei ori; Cuviosul Teodor Studitul (sec. VIII) şi mulţi alţii, mergând până în filele istoriei recente. Şi cine ştie câţi vor mai urma... Toţi au fost prigoniţi sau ucişi nu de păgâni, idolatri sau de către necredincioşi, ci de împăraţi şi episcopi aşa-numit „ortodocşi”, din tagma celor care, ascultând de oameni mai mult decat de Dumnezeu, au luptat de fapt împotriva Bisericii lui Hristos, de-a lungul secolelor.
           Adevărul nu poate fi ocolit, indiferent câte eforturi s-ar face pentru aceasta. Nu există decât o cale – cea a mărturisirii, neascunzându-l sub obroc, pentru că ţine de însăşi firea lui ca în cele din urmă să iasă la suprafaţă. Nimeni să nu tacă în faţa minciunii, sub pretextul „ascultării”, fiindcă această tăcere este vinovată şi infamă, nefiind deloc o virtute, ci fariseism, pentru care şi Sfântul Cuvios Teodor Studitul ne îndeamnă, spunând: „Atunci când Credinţa e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credinţă, nimeni nu are dreptul să zică: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu doreşte să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa?… Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta”. Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga.” (Epistola II, 81).

           Deci, să luăm aminte!

Arhim. M.P.

„Să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea”
            Mai cinstit şi frumos lucru este a muri pentru adevăr, decât a te lăsa vrăjit de glasul mincinos al ereziei ecumenismului, dând sărutarea Iudei pe obrazul Ortodoxiei, laolaltă cu înaintemergătorii lui antihrist, adunaţi la sunetul mincinos al trâmbiţei ce propovăduieşte o „pace” şi o „iubire” fără de Dumnezeu. Ne-o spune şi Sfânta Scriptură: „Acestea sunt cuvintele care să le faceţi; grăiţi adevărul fiecare către vecinul său, adevăr şi judecată de pace, şi drept judecaţi în porţile voastre” (Zaharia 8, 16).
            Aşa cum niciodată nu punem zdrenţe peste o haină frumos împodobită, tot la fel o conştiinţă curată şi lipsită de ascunzişuri nu poate suporta adoptarea unor prejudecăţi străine firii ei nobile. Dar când haina nu este împodobită, iar conştiinţa nu este curată, avem de-a face cu cazuri de prefăcătorie şi minciună, venite din partea unor „oameni ai Bisericii”, care pot grăi frumos şi retoric despre Dumnezeu, dar numai cu buzele. Aceştia sunt tăciunii din Biserica de la coada veacului, care, în loc să lumineze sufletele, mai mult le înnegresc, împrăştiind fumul înecăcios al rătăcirilor şi înşelării.
Pe cât de groaznică este mediocritatea cu care tratează aceştia aspecte ale Ortodoxiei, nesocotind dumnezieştile hotărâri ale Sfinţilor Părinţi, pe atât de clară se arată apostazierea lor de la dreapta credinţă. Totuşi, pe ruina lepădării lor, se ridică mai strălucitoare Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, Biserica lui Hristos, cea pe care „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).
            „Plâns-a Iudeea şi porţile ei s-au deşertat şi s-au întunecat pe pământ, şi strigarea Ierusalimului s-a suit” (Ieremia 14, 2). Lăcrimează şi ochiul veghetor al Ortodoxiei, atunci când fiii ei se dau „spre vânzare vrăjmaşilor lor robi şi roabe” (Deuteronom 28, 68), nemaifiind cine să-i răscumpere. Unde sunt ortodocşii uniţi în duhul lui Dumnezeu, care să vădească rătăcirea acestor  slujitori ai altarului, care dau „frate pe frate spre moarte” (Matei 10, 21), care îşi duc turma spre prăpastia pierzării veşnice?

Preţul Ortodoxiei
            Dacă preţul vânzării lui Hristos a fost de 30 de arginţi, vom vedea care va fi în final preţul vânzării Ortodoxiei, pe care se străduiesc să pună mâna iudele veacului nostru. Aceştia pun metanie antihristului din Apus, rumegând în conştiinţa lor întrebarea: ce veţi da nouă şi vom închina vouă Ortodoxia? Nebuni şi orbi! „Ce este mai mare -  aurul”, pe care îl târâţi din Apus, sau „Biserica, ce sfinţeşte pre aur”? Nebuni şi orbi! „Ce este mai mare - darul” cu care vă înşeală Apusul sau Altarul Ortodoxiei, care sfinţeşte fiinţa umană? „Iar Fariseii şi legiuitorii au lepădat de la sine sfatul lui Dumnezeu” (Luca 7, 30), uitând cuvintele lui Hristos: „iar cela ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Luca 12, 9).
Ce vedem acum? Vedem pe unii ca aceştia, cum vin să ne „îndulcească” din „ospăţul dragostei duhovniceşti”, găzduit în paginile publicaţiei săptămânale „Lumina”, aparţinând trustului de presă „Basilica”, aflat sub auspiciile B.O.R.. Până aici, nimic rău, numai că subiectul ales nu se potriveşte câtuşi de puţin cu mărturisirea lor de credinţă. În numărul din 20 iulie 2008 al publicaţiei sus-amintite, părintele arhimandrit Timotei Aioanei ne vorbeşte despre „sfinţii fălticeneni”- Sfântul Ierarh Dosoftei, cu metania la Mănăstirea Probota şi Sfântul Ierarh Ioan de la Râşca, pe care îi numeşte „ocrotitorii ţinutului Fălticenilor care păstrează, în hotarele lui, istorie multă şi taine sfinte, din vremuri îndepărtate”.
            Deşi articolul se vrea a fi unul de laudă la adresa Sfinţilor ce au trăit în aceste ţinuturi, autorul nu uită să amintească, încă de la început, despre mirabila promenadă făcută împreună cu patriarhul Daniel Ciobotea (pe atunci, mitropolit), prin ţinutul Fălticeniului. Prin această alăturare de idei, părintele Timotei vrea să aducă, în mintea cititorului, ideea unei comuniuni în duh şi mărturisire a Sfinţilor Ierarhi de odinioară, cu aceştia de acum, care umplu sălile reununilor ecumenice, slujesc şi se roagă împreună cu „fraţii” lor eretici, aşa cum nici un Sfânt nu a făcut-o vreodată!
            Fiindcă articolul laudativ la adresa mai-marelui său nu şi-ar fi găsit un final pe placul destinatarului, părintele profită de acest moment prielnic pentru a mai „lovi” un punct, „înfrumuseţând” „portretul duhovnicesc” al patriarhului actual, eroul acestei povestioare, cu încă o „medalie de merit”: „Ar mai putea fi amintită încercarea mitropolitului Daniel de a-i apropia pe slujitorii stilişti de la Slătioara, oferindu-le chiar posibilitatea studierii în seminarii şi facultăţi de teologie. Întâlnirea de la Mănăstirea Neamţ din decembrie 1990 nu a avut, din păcate, rezultatul dorit. Din partea lor s-a dorit rămânerea departe de Biserică şi chiar nerecunoaşterea adevărului istoric. Mitropolitul Silvestru Onofrei, trecut între timp la cele veşnice, a avut (singurul) curajul să admită că în momentul hirotoniei primului lor arhiereu, episcopul Galaction Cordun avea deja povara neascultării faţă de patriarhul şi ierarhii ţării”. (Săptămânalul „Lumina”, nr. din 20.07.2008).

„Buzele care spun adevărul vor dăinui totdeauna;
iar limba grăitoare de minciună, numai pentru o clipă”
            Nu îl vom mustra pe părintele Timotei Aioanei prin cuvintele noastre, ci prin cele ale Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Nu grăiţi minciună unul către altul” (Coloseni 3, 9). Iar cât despre faptul că şi el susţine teoria „ascultării” faţă de Patriarhia B.O.R., cea „care a mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună” (Romani 1, 25), pe unii ca aceştia precum şi pe el, îi lăsăm să-i judece cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan, care, grăind despre Împărăţia Cerurilor, spune: „Şi nu va intra întru dânsa tot ce este spurcat, şi face spurcăciune, şi minciună” (Apocalipsa 21, 27). Aşadar, unde vor intra ecumeniştii şi ceilalţi eretici? Oare nu vor fi afară, în întunericul cel mai de jos, laolaltă cu „câinii (...) şi tot cel ce iubeşte şi face minciună” (Apocalipsa 22, 15).
            Revenind strict la conţinutul acestui articol, îl întrebăm, retoric, pe arhimandritul Timotei: ce posibilitate se oferea tinerilor din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi până acum câţiva ani, de a studia în seminariile şi facultăţile teologice ale Bisericii de stil nou? Mai mult, chiar: dacă se afla că vreun student al Facultăţii de Teologie manifesta simpatie faţă de stilul vechi, el era exmatriculat, chiar dacă era la doar un pas de licenţă! Şi ce poate învăţa un student la o facultate de teologie modernistă, aşa cum este cea patronată de B.O.R.? „Căutaţi ca să nu vă înşele pre voi cineva” (Marcu 13, 5); „Nimeni pre sine să nu se înşele: De i se pare cuiva între voi că este înţelept în veacul acesta, nebun să se facă, ca să fie înţelept” (1 Corinteni 3, 18). Îndoctrinarea cu teologia ecumenică de azi e cea mai sigură cale spre ruinarea adevăratei Biserici Ortodoxe, care se află în rezistenţă faţă de celelalte biserici, părtaşe rătăcirii ecumenice şi angrenate în tăvălugul modernist. Dacă nu le-a reuşit „convertirea” şi „reeducarea” prin teroarea din temniţele comuniste; dacă nu ne-au risipit nici atunci când ne-au stricat bisericile, de acum încearcă să ne facă „ucenici” ai lor, „hrănindu-ne” cu teologia care L-a izgonit pe Dumnezeu (Theos), rămânând o grăire (logos) deşartă, trâmbiţată de aceste chimvale răsunătoare, din ce în ce mai străine de duhul adevărat al Sfinţilor Părinţi. „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi uscatul, ca să vă faceţi un ucenic şi dacă se face, îl faceţi pre el fiu gheenei îndoit decât voi” (Matei 23, 15). Tinerilor doritori de studii teologice în adevăratul duh ortodox, le recomandăm institutele tradiţionaliste de teologie ortodoxă din California, Grecia şi Italia, aflate sub ocârmuirea Bisericilor-Surori, completate, desigur, cu studiu şi lectură individuală, dar mai ales de o viaţă întru Hristos, pentru a putea deveni vrednici slujitori ai sfintelor altare şi propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu.
            Mai departe, părintele Timotei Aioanei îşi informează cititorii: „Întâlnirea de la Mănăstirea Neamţ din decembrie 1990 nu a avut, din păcate, rezultatul dorit”. Dar care ar fi fost rezultatul dorit? „Neprihănirea poartă pe cei drepţi, iar strâmbătatea prăpădeşte pe cei vicleni” (Proverbe 11, 3). Probabil rezultatul aşteptat de prelaţii Bisericii de stil nou consta în semnarea unui acord de cedare, de către ierarhii Bisericii noastre, cărora li s-a vorbit acolo despre „dragoste şi pace”, în cuvinte pompoase şi măgulitoare. Dar oare vreun ierarh B.O.R. a avut tăria să recunoască greşelile făcute din 1924 până astăzi? A fost atunci oare un adevărat dialog, sau măcar o încercare timidă de a face pocăinţă pentru păcatul de a-i fi prigonit pe păstrătorii adevăratei Credinţe? Nici urmă de aceste lucruri! Din contră; discuţiile s-au purtat aproape exclusiv unilateral, neaducându-se aproape deloc în discuţie chestiuni dogmatice sau duhovniceşti. Şi atunci, ce rezultat; ce punte de legătură se poate stabili cu aceste slugi preaplecate ale Apusului, cărora le grăieşte Proorocul: „Au nu un tată este vouă tuturor? Au nu un Dumnezeu v-au făcut pe voi? Pentru ce aţi lăsat fiecare pe fratele său, ca să spurcaţi legătura părinţilor voştri”? (Maleahi 2, 10).

Doamne, în cer este mila Ta şi adevărul Tău până la nori
            În finalul articolului, părintele arhimandrit îşi lansează ultima săgeată, făcând o afirmaţie lipsită de orice temei la adresa Mitropolitul Silvestru Onofrei (†1992), menită să umple de indignare pe cei ce l-au cunoscut pe vrednicul de pomenire ierarh al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, spunând, nici mai mult nici mai puţin, decât că: „a avut (singurul) curajul să admită că în momentul hirotoniei primului lor arhiereu, episcopul Galaction Cordun avea deja povara neascultării faţă de patriarhul şi ierarhii ţării”. E vorba de arhiereul Evloghie Oţa, hirotonit în 1956. Respingem cu desăvârşire această afirmaţie lipsită de adevăr. În 1990, Mitropolitul Silvestru a făcut o declaraţie publică, în care îşi manifesta dezacordul faţă de înnoirile în materie de credinţă, introduse după 1924.  Şi - dacă e vorba de „ascultare” - faţă de care Patriarhie se cădea să facă ascultare Biserica noastră în momentul hirotonirii primului arhiereu, când cuvintele Sfântului Apostol Tit sfătuiesc: „să nu daţi ascultare basmelor iudaiceşti şi poruncilor unor oameni, care se întorc de la adevăr” (Tit 1, 14). Ce adevăr de credinţă susţinea Patriarhia Română în 1956, când Iustinian Marina purta cu mândrie în piept insigna comunistă „Ordinul Muncii Clasa I”? Iar în 1926 şi 1929, Patriarhia de stil nou a trecut şi de partea catolicilor, întorcând spatele Sfinţilor Părinţi de la Soborul I Ecumenic, prăznuind un minciuno-paşte, mai înainte de paştele evreiesc, şi căzând sub anatema Patriarhiilor Răsăritene, dată prin Enciclicele Sinodale din 1583, 1756, 1848. În 1956 - momentul hirotoniei primului episcop în Biserica noastră -, Biserica stilului nou nu se întorsese spre pocăinţă, trecând totul sub o ruşinoasă tăcere, ce dăinuie până în ziua de azi.

Nu poate exista Biserică Ortodoxă fără Sfinţi, la fel cum nici Sfinţii nu pot exista, decât în sânul Bisericii Ortodoxe. Ei sunt slava şi podoaba Bisericii, şi de aceea sunt cinstiţi prin cântări şi slujbe, pomenind cu evlavie şi dragoste, viaţa şi ostenelile lor, spre pilda şi folosul nostru, al celor de azi, care încercăm, în această beznă a necredinţei veacului apocaliptic, să ţinem aprinsă flacăra credinţei în inimă, fiecare după puterea noastră.

De aceea, canonizarea - adică proslăvirea Sfinţilor - este un moment de mare însemnătate şi bucurie duhovnicească în viaţa oricărei Biserici. De multe ori, ei sunt cinstiţi de credincioşi cu multă vreme înainte de proclamarea oficială a sfinţeniei lor, având darul facerii de minuni, ca dovadă a faptului că Dumnezeu le-a primit faptele bune, încununându-i după vrednicie, cu neveştejita cunună a sfinţeniei. Tradiţia Bisericii spune că, dintre toate cetele Sfinţilor, Mucenicii sunt singurii ale căror suflete, după despărţirea de trup, trec nestingherite prin toate Vămile văzduhului, ajungând la fericirea veşnică a Raiului, fără nici o împiedicare din partea vrăjmaşului mântuirii. Atât de mare putere are jertfa sângelui lor, încât este considerată ca cel mai sfinţitor Botez - dovada cea mai puternică a dragostei lor către Dumnezeu, pe Care L-au mărturisit în faţa ighemonilor păgâni sau înaintea adunărilor eretice.
Prin recunoaşterea sfinţeniei lor, noi mărturisim faptul că Biserica de pe pământ, ca instituţie dumnezeiesc-omenească, este o ipostază a ierarhiei cereşti, un Rai pogorât printre oameni. Noi, ortodocşii, ştim faptul că, indiferent ce hotărâri ar lua mai-marii Bisericii, cu privire la sfinţenia sau presupusa sfinţenie a unor oameni trecuţi din această viaţă, ea nu poate fi valabilă decât atunci când este pecetluită cu voia lui Dumnezeu. De aceea, se poate striga mult şi bine „Santo Subito” de către admiratorii defunctului Papă Ioan Paul al II-lea. Dumnezeu nu face voia noastră, dacă noi nu o facem pe a Lui, iar despre eretici, care au ştirbit dogmele Bisericii Apostolice, care au propovăduit pacea şi iubirea, dar au înscenat cele mai crâncene vărsări de sânge, declanşând cruciade, de dragul unui primat jurisdicţional… cine va putea vorbi despre mântuirea lor? Sfinţenia presupune o viaţă plăcută Domnului, trăită după învăţăturile Sfintei Evanghelii, întru dreapta credinţă, care este una singură, şi anume Ortodoxia, căci spune Apostolul Pavel: „Şi, dacă se va lupta cineva, nu se încununează, de nu se va lupta după lege” (II Tim: 2,5), aşteptând a primi „cununa vieţii veşnice, pentru care lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Tim: 4,7).
Cu alte cuvinte, prin cinstirea Sfinţilor, noi dovedim ascultarea faţă de Dumnezeu şi de voia Sa. Căci voia Sa a fost, ca cei pe care noi azi îi cinstim, cu cântări de laudă, să se numească prieteni şi ucenici ai Săi. Iar dacă îi cinstim, înseamnă că mărturisim aceeaşi credinţă întru care s-au sfinţit; înseamnă că le cerem mijlocirea către Dumnezeu şi le recunoaştem viaţa, pe care le-o şi urmăm, pe cât ne stă în putinţă.

Începând cu anii ’50 ai secolului trecut, odată cu venirea lui Iustinian Marina la tronul patriarhal, Biserica Ortodoxă de stil nou din România a început un lung şir de canonizări în rândul Sfinţilor români. Nu scriem acest articol pentru a le contesta sfinţenia – departe de noi acest gând. Din contră – faţă de toţi se cade a avea o evlavie deosebită. Tocmai de aceea, atitudinea Bisericii de stil nou faţă de viaţa şi învăţătura acestor Sfinţi, stârneşte nedumeriri.

Să începem cu începutul
La 28 februarie 1950, Sinodul B.O.R. (Biserica de stil nou) a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş - Maramureş, mare apărător al Ortodoxiei, despre care se ştie că s-a născut în anul 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, într-o familie de creştini valahi, fiind numit la botez Iacob. La vârsta de 15 ani, el va intra în viaţa monahală, fiind închinoviat la mănăstirea din Ohrida (Macedonia de astăzi), unde rămâne timp de 5 ani, după care merge la Muntele Athos, la Mănăstirea Pantocrator, unde devine schimonah, cu numele Iosif. Pentru viaţa sa aleasă, şi pentru darul vindecării, cu care fusese înzestrat, va fi hirotonit preot şi duhovnic, apoi egumen în mănăstirea Sfântul Ştefan din Adrianopol. Primeşte egumenia mănăstirii Cutlumuş din Athos, din a cărei obşte făceau parte mulţi călugări români. După moartea mitropolitului Timişoarei, românii bănăţeni s-au gândit la Cuviosul Iosif, stabilit între timp în preajma mănăstirii Vatopedu, ca cel mai potrivit păstor al Bisericii locale.
Astfel, în anul 1650, în luna iulie, deşi era în vârstă de 82 de ani, Cuviosul Iosif este hirotonit arhiereu şi instalat Mitropolit al Timişoarei. Se spune că în ziua în care a sosit în Timişoara, credincioşii i-au adus un olog bolnav de mulţi ani, pe care Sfântul l-a vindecat cu rugăciunea. Va rămâne în scaunul mitropolitan timp de trei ani, după care datorită vârstei înaintate, după ce a pus totul în bună rânduială, prin înnoirea vieţii duhovniceşti şi prin înţeleapta chivernisire a treburilor bisericeşti, se retrage la mănăstirea Partoş. Locul cârmuirii sale vlădiceşti, precum şi al activităţii sale monahale de început s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind numit „de la Partoş” şi „Mitropolitul Timişoarei”. În Acatistul întocmit cu ocazia canonizării, Sfântul este numit, foarte frumos, drept „comoara legii străbune” („Acatistier”, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 1990, p. 151).

În „Vieţile Sfinţilor”, Ed. Episcopia Romanului şi Huşilor, vol. Septembrie, ziua a cincisprezecea, citim: „În anul 1650 este hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul de mitropolit al Timişoarei. Aici bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mângâind şi povăţuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului. Căci era tare în credinţă, înţelept la cuvînt, blând la inimă şi neadormit în rugăciune”. Cei care i-au aşternut pe hârtie viaţa, i-au semnat Tomosul de canonizare, ori îi fac pomenirea de peste an - oare urmează ei pildei vieţii sale?

Mergem mai departe
 În anul 1955, la data de 24 aprilie, Biserica stilului nou a recunoscut sfinţenia unui alt plăcut al Domnului: Sfântul Ierarh Iorest Mărturisitorul, Mitropolit al Ardealului († 1657). El era fiu de ţărani din Transilvania şi, iubind din fragedă pruncie pe Hristos, s-a făcut monah în obştea Mănăstirii Putna, schimbându-şi numele din Ilie în Iorest. Apoi, a urmat şcoala duhovnicească din această lavră, ajungând monah iscusit, bun caligraf şi zugrav de icoane. Era încă foarte râvnitor la slujba Bisericii şi la păzirea sfintei credinţe ortodoxe. Răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului, în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu, Cuviosul Iorest de la Putna a fost ales părinte şi întâistătător al Bisericii Transilvaniei. Dupa ce a primit hirotonia întru arhiereu de la mitropolitul Ţării Româneşti, în anul 1641, blândul ierarh Iorest urca pe scaunul Mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia.
Timp de trei ani, cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh Iorest s-a ostenit, ca un adevărat mărturisitor, să apere dreapta credinţă ortodoxă de învăţăturile străine calvineşti şi de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot rânduia preoţi râvnitori, sfinţea biserici şi mergea prin sate, mângâind şi învăţând pe credincioşi, ca un bun păstor al turmei lui Hristos. În anul 1643, sfântul ierarh Iorest va fi aruncat în temniţă pentru râvna dreptei credinţe, pătimind multe necinstiri, bătăi şi ocări, pe care le va răbda muceniceşte, fiind gata să-şi dea şi viaţa pentru apărarea credinţei ortodoxe şi mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniţă şi obligat să dea o sumă de bani ca răscumpărare. Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656-1657, va păstori Episcopia Huşilor, cârmuind bine Biserica lui Hristos. Apoi şi-a dat sufletul cu pace în braţele Marelui Arhiereu, Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinţilor mărturisitori.
Despre toate aceste mărturii ne încredinţează cărţile şi articolele apărute sub tutela şi cu binecuvântarea ierarhiei B.O.R. Este deci greu de crezut că ei nu ar şti pe cine au recunoscut drept Sfânt, ori că nu ar şti că a fost tocmai ceea ce ei nu sunt astăzi. Sfinţii nu au fost ecumenişti, iar ei o ştiu!
În acelaşi an, la data de 20 octombrie, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, smeritul făcător de minuni, a fost de asemenea trecut în rândul sfinţilor, hotârându-se, ca dată de prăznuire, ziua de 11 aprilie, ziua mutării sale la Domnul. Despre acest Sfânt, credincioşii români cunosc aproape totul, însă mai puţin faptul, că a fost un neînfricat apărător al credinţei străbune. Reforma calendarului, făcută de papa Grigorie al-XIII-lea în anul 1582, a fost impusă şi Bisericii Răsăritului. Dar de fiecare dată, aceste încercări au fost respinse cu hotărâre, fiind considerate abateri de la Tradiţia Ortodoxiei, abateri condamnate aspru de anatema stabilită de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice. În timpul acestor frământări, nici Biserica Ortodoxă Română n-a scăpat de aceste ispitiri din partea Apusului. Aşa se face că în anul 1866, Alexandru Ioan Cuza a convocat un Sinod bisericesc, unde a recomandat schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian. La Sinod a fost prezent şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Acolo, el a mărturisit fără frică pentru biruinţa adevărului şi păstrarea adevăratei credinţe. S-a opus categoric acestei inovaţii, şi, părăsind sala Sinodului a spus: „Iară eu, cu cei fărădelege nu mă voi socoti!”. În acest fel, domnitorul n-a reuşit atunci să introducă această recomandare impusa de francmasoni. Evident că aceste „amănunte” nu au fost menţionate în nici o carte apărută cu binecuvântarea ierarhiei oficiale…
La doar o zi distanţă, în data de 21 octombrie 1955, la Alba Iulia s-a proclamat canonizarea Sfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş. Cuviosul ieromonah Sofronie din Satul Cioara (azi, Săliştea, jud. Alba) a fost unul dintre cei mai însufleţiţi apărători ai credinţei ortodoxe din Transilvania,de la mijlocul veacului al XVIII-lea, într-o vreme în care prigoana ereticilor calvini şi a celor uniaţi (n.ed.: uniţi cu Papa, sau greco-catolici) împotriva ortodocşilor ajunsese la punctual său culminant, încât mulţi spuneau: „A venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: Ieşiţi, morţilor, din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi si de la domnii ţării. Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească (n.ed.: ortodoxă) şi atâta ne-au prădat, venind cu cătane (n.ed.: soldaţi) pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului”. Treptat, această stare de nemulţumire generală va lua forma unei adevărate răscoale religioase, urmărind înlăturarea uniaţiei. În toamna anului 1759, în fruntea acestei mişcări populare antiuniate se găsea Cuviosul Sofronie de la Cioara, cutreierând numeroase sate din judeţul Hunedoara, cerând credincioşilor să alunge preoţii uniţi şi să rămână statornici în credinţa ortodoxă. Datorită acestei acţiuni, în jurul Praznicului Naşterii Domnului din anul 1759, a fost arestat şi închis în satul Bobâlna, lângă Orăştie, de unde va fi eliberat, la 13 februarie 1760, de un grup de 600 de credincioşi, conduşi de preotul Ioan din Sălişte, unul dintre apropiaţii săi. De acum Sofronie se va îndrepta spre Munţii Apuseni, unde apărarea era mai uşor de organizat. Ca şi Visarion Sarai, cu 15 ani în urmă, era întâmpinat şi el de preoţii şi credincioşii din satele din jurul Abrudului şi Câmpenilor, ţinându-le predici prin care îi îndemna să ţină „legea Ierusalimului”, şi să mărturisească asupritorilor străini că sunt ortodocşi. La 3 iunie 1760, în „Conferinţa ministerială” de la Viena, se cere arestarea şi întemniţarea lui Sofronie, urmând ca apoi să fie omorât, la ordinul expres al împărătesei Maria Tereza. Întreaga mişcare condusă de Sfântul Sofronie poate fi considerată ca o biruinţă deplină a Ortodoxiei în Transilvania, întrucât zeci de sate au părăsit rătăcirea uniată (conform Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Sfinţi daco-români şi români", Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 115-118).
Mai există azi măcar un singur ierarh în Sinodul B.O.R., care să mărturisească aceeaşi credinţă cu cea a sfinţilor mai sus amintiţi, pe care ei înşişi i-au proclamat sfinţi, i-au zugrăvit icoane şi le cântă laude ?

Linia inaugurată de Patriarhul B.O.R. pe nume Iustinian, va fi continuată şi după evenimentele din decembrie 1989. În şedinţa sinodală din 20 iunie 1992, ierarhia Bisericii de stil nou va hotărî trecerea în rândul Sfinţilor a Cuviosului Ioan Iacob Românul, Sihastrul din Pustia Hozevei, statornicindu-se, ca zi de prăznuire, data de 5 august. Viaţa Sfântului Ioan Iacob, se cunoaşte de către cititorii noştri, el fiind în mod deosebit cinstit cu evlavie şi cu dragoste de credincioşii ortodocşi de stil vechi, pentru un motiv ţinut sub tăcere de cenzura bisericească oficială, şi anume faptul că el a părăsit ţara din cauza schimbării calendarului, stabilindu-se la Sfintele Locuri, unde se păstra rânduiala conform vechiului calendar. Mai mult, el a refuzat pomenirea Mitropolitului Nicodim Munteanu, cunoscut ca francmason, precum şi săvârşirea Sfintei Liturghii împreună cu alţi clerici din Ierusalim, care, deşi păstrau calendarul iulian, totuşi slujeau, la rândul lor, împreună cu clericii Patriarhiilor de stil nou, cu care se aflau în comuniune liturgică.

Ajungem în prezent
Duminică, 11 mai 2008 – după calendarul oficial, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării Sfinţilor Mucenici Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigorie din Telciu şi Vasilie din Mocod. Slujba a fost săvârşită la Mănăstirea Salva, pe platoul unde cei patru şi-au găsit sfârşitul mucenicesc, pentru că nu au acceptat să-şi lepede credinţa ortodoxă.
La propunerea Mitropolitului Bartolomeu al Clujului, Sinod ul B.O.R. a aprobat canonizarea celor patru mucenci în octombrie 2007, cu ziua de pomenire 12 noiembrie. La eveniment au participat 15 ierarhi, membri ai Sinodului Bisericii de stil nou. Patriarhul Daniel nu a participat din motive de sănătate, dar a delegat un episcop vicar, ce a dat citire actului de canonizare. Canonizarea are loc la 245 de ani de la revolta condusă de Tănase Todoran, ale cărei represalii s-au soldat cu tragerea pe roată a celor patru năsăudeni, pe platoul Mocirla de la Salva. Redăm fragmente din dosarul de canonizare a Sfinţilor Mucenici Năsăudeni:
„Mucenicul Atanasie s-a născut în Bichigiu, pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment, care era aşezat undeva langa Viena şi, tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Muntii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, după care este lăsat la vatră şi ridicat la rang de răzeş. Nefiind preot ortodox în sat, el s-a opus cu îndârjire împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat fiul după rânduiala credinţei strămoşeşti.
În anii 1761-1762, el a tratat cu guvernul din Viena militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost personal la Viena, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului nu vor fi siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii, ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor, şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei. La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La Mocirla", era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurământului de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran", în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi!... Şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!" Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie, aruncând armele jos, în semn de protest şi nesupunere. La scurt timp dupa aceea, s-au făcut cercetări, pentru ca vinovaţii de nesupunere să fie pedepsiţi.

La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou din Salva, a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire si de la înrolarea în statutul militar grăniceresc..." - dupa cum se arată în sentinţa de condamnare.

Concluzia…
Am ales cele mai importante evenimente de acest gen – îmbucurătoare (cu toate că cenzurarea adevărului este foarte frecventă), dar şi întristătoare, în acelaşi timp -, petrecute cu binecuvântarea şi în prezenţa înalţilor prelaţi ai Bisericii de stil nou. Este un lucru îmbucurător, faptul că cinstirea Sfinţilor este înfăptuită încă într-o Biserică din ce în ce mai modernistă, politicizată şi ecumenistă, dar ne întristăm, pentru că nu înţelegem un lucru: cum de pot, în acelaşi timp, să proclame, cu mult fast, canonizarea Sfinţilor Mucenici, ucişi de ereticii catolici, uniaţi ori calvini, iar în acelaşi timp, şi cu acelaşi fast, să participle la dialoguri şi rugăciuni ecumenice, împreună cu mai-marii tuturor cultelor eretice ori păgâne: catolici, uniaţi, calvini, reformaţi, musulmani? Singurele concluzii pe care le putem trage sunt că, ori Biserica de stil nou, acest uriaş cu picioare de lut, aflat într-o criză profundă de credibilitate faţă de proprii ei credincioşi, încearcă, cumva, ca prin aceste ceremonii fastuoase, să abată atenţia de la abaterile canonice, care se întâmplă deja la vedere: „Slujbe" de „sfintire" a apei Crisului Repede, făcute de ierarhul B.O.R. Sofronie Drincec al Oradiei, împreună cel greco-catolic, Virgil Bercea; „sfintiri" de temple si monumente masonice, saptamâni de „rugaciune ecumenica", şi alte asemenea încălcări ale Sfintelor Canoane, ori… B.O.R., prin oamenii angrenaţi în structura ei, suferă de grave inconsecvenţe dogmatice, de vreme ce cu gura lor mărturisesc adevărul (atât cât mai poate răzbate din el, prin sita deasă a cenzurii…), pentru ca apoi, la numai câteva zile, să facă exact contrariul!
Mai înfricoşătoare însă decât apostazia în sine, este lipsa de reacţie a credincioşilor B.O.R. În afară de câteva glasuri izolate, care sunt repede înăbuşite, prin mustrări ierarhice ori prin mutări disciplinare, se pare că restul clericilor şi al laicilor suferă de orbire duhovnicească, fiind de acord cu toate grozăviile antiortodoxe, derulate sub auspicii ecumeniste. Iată, deci, că încetul cu încetul, propaganda ecumenistă, făcută în toate mediile, începând de pe băncile şcolilor şi până la mass-media, începe să îşi arate roadele otrăvite…

Oare nu li se potriveşte lor spusa Proorocului David: „Iar păcătosului i-au zis Dumnezeu: pentru ce tu povesteşti dreptăţile Mele, şi iei aşezământul Meu de lege prin gura ta. Iar tu ai urât învăţătura, şi ai lepădat cuvintele Mele înapoi. De vedeai furul, alergai cu el, şi cu cel prea curvar partea ta puneai” ?
(Ps. 49, 17-19)
21 ianuarie 2006: Iaşi: Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor - a patra zi.
Mitropolitul Daniel al Moldovei, actualul Patriarh B.O.R., la o vecernie ecumenista, ţinută în catedrala mitropolitana veche Sf. Gheorghe din Iaşi, sâmbătă, 21 ianuarie 2006, începând cu ora 17.00, alături de Petru Gherghel, episcop de Iaşi, Aurel Percă, episcop auxiliar, în prezenţa unui număr mare de credincioşi ortodocşi şi... catolici. În spatele mitropolitului Daniel, pe peretele bisericii, putem vedea zugrăvită icoana Sfântului Ierarh Ilie Iorest... să fie oare o coincidenţă tristă, ori un act voit? 18 ianuarie 2007: Iaşi: Săptămâna de rugăciune pentru unitatea creştinilor - prima zi
În aceeaşi locaţie şi cu aceeaşi participare. În fundal, se văd icoanele Sfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş (în spatele scaunului arhieresc).

Să ne aducem aminte că
Încă de la prima ei formă de organizare, din anul 1924, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România a fost ţinta multor atacuri. Ea a fost transformată într-un bastion în care s-a tras cu arma - la propriu vorbind (a se vedea mărturia părintelui Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Românul, martor al evenimentului, publicată sub numele de Măcelul de la Cucova; s-a lovit cu patul puştii, ori s-a împroşcat cu jeturi retorice - jigniri sau minciuni -, ce denotă, de multe ori, lipsa oricărei conştiinţe ortodoxe ori a vreunei temelii duhovniceşti. Dar, dată fiind situaţia istorică şi actuală, singura concluzie este că tocmai de la păstorii Bisericii de stil nou, s-a întreţinut, în timp, această stare bolnăvicioasă de confuzie, minciună şi agresivitate la adresa ortodocşilor tradiţionalişti (de stil vechi) din România. Şi nu ţinerea calendarului iulian în sine i-a tulburat pe aprigii noştri contestatari, ci faptul că Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România nu se află în comuniune cu B.O.R. Deseori, ei îşi încep atacul verbal prin invocarea unor fraze-şablon, de genul: „Şi Patriarhiile Moscovei, Serbiei, Ierusalimului ţin stilul vechi, dar ele, de dragul unităţii, trec peste acest impediment, şi slujesc împreună cu patriarhiile de stil nou, printre care şi B.O.R." Deci, tot războiul lor contra noastră se reduce la o chestiune unică, şi anume la comuniunea euharistică. Mai mult, clericii şi credincioşii Bisericii oficiale (B.O.R.), vin cu încă un argument: „BOSV nu este recunoscută canonic de Patriarhia de Constantinopol". Dar chiar prin însăşi etimologia sa, cuvântul canonic vine de la substantivul canon. Ori, e de la sine înţeles ca nu poate fi canonic decât ceva (sau cineva) care respectă canoanele. Fac Bisericile de stil nou acest lucru? Vom vedea imediat...

Mai suntem acuzaţi (printre altele), şi de faptul că am făcut din calendarul patristic un „idol" la care ne închinăm, ori o dogmă. Iată că tocmai faptul că nu ne aflăm în comuniune cu alte Patriarhii ce folosesc calendarul iulian, se face cea mai bună dovadă împotriva acestor cleveteli. Înseamnă, deci, că nu numai calendarul iulian este condiţia unei comuniuni liturgice, ci mai există încă ceva. Acel ceva este tocmai participarea şi părtăşia patriarhiilor mai sus-menţionate, indiferent de calendarul pe care îl folosesc, la înfricoşătoarea panerezie a secolului nostru: mişcarea ecumenică, marea desfrânată a acestui veac apocaliptic. Este impropriu chiar să măsurăm acum gradele ori măsura de implicare a structurilor Bisericilor oficiale in mişcarea ecumenică. Fără să greşim, putem afirma că toate sunt la fel de ecumeniste, moderniste şi inovatoare, indiferent dacă folosesc calendarul iulian sau pe cel gregorian, papistaş.
            Să nu se uite că schimbarea calendarului nu a fost decât portiţa (sau, mai bine zis, ruptura în gardul viei pomenite de Proorocul David), care a lăsat drum deschis porcilor sălbatici, care au păscut-o (nimicit-o). Ce anume simbolizează acest gard, dacă nu chiar Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe? Şi cine sunt porcii sălbatici, dacă nu chiar ereticii, prezenţi cu mare pompă şi fast la reuniunile ecumenice, şi autointitulaţi, cu emfază, „biserici"? Iată cine a ajuns să se înfrupte din Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, batjocorindu-le! În America cea „civilizată", există întregi jurisdicţii ale Bisericii Ortodoxe a Antiohiei (şi nu numai), care dau Tainele (cu ordine exprese, primite de la Patriarhia de Constantinopol), membrilor unor confesiuni eretice, osândite de Sfintele Soboare Ecumenice: monofiziţilor, catolicilor, monoteliţilor sau protestanţilor.
            În anul 2004, ultraecumenista şi inovatoarea Patriarhie de Constantinopol (prin reprezentantul său, Mitropolitul Augustin, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Germania), a recunoscut „botezul" luteran, prin semnarea unui acord. Mai pe înţelesul cititorului, asta înseamnă că, la venirea la Ortodoxie, un luteran nu mai trebuie botezat.
            Ce să mai ştie însă bietul om? Din o mie de informaţii pe care le primeşte, aproape toate sunt măsluite. Prin informaţiile false, se produce manipularea maselor; adevărul este ţinut în întuneric, iar minciuna este lăudată şi prezentată drept adevăr. Cât despre soarta mincinoşilor cu mitre şi odăjdii strălucitoare, aceasta va fi pe măsura lucrării lor de aici, de pe pământ. În timp ce norodul simplu se va putea apăra prin neştiinţă, cei ce ţin sceptrele puterii nu vor putea spune că nu au ştiut. Pentru mulţi dintre ei, judecata va începe încă din viaţa aceasta, spre a fi pildă de îndreptare celor ce poate ar vrea să le urmeze pe aceeaşi cărare a pierzării. Ei se vor demasca pe ei înşişi, ori vor fi vădiţi de Dumnezeu...

Ajungem acum la esenţa problemei: existenţa sau inexistenţa Harului în Biserica oficială
      Cu părere de rău pentru cei iscoditori, trebuie să spunem că nu această chestiune în sine ne preocupă pe noi, ortodocşii de stil vechi. Existenţa sau inexistenţa Harului este o chestiune care ţine numai de iconomia lui Dumnezeu, dar asta nu îndreptăţeşte nici atitudinea ierarhilor Biseiricilor de stil nou, începând cu anul 1924 şi până astăzi, şi nici rămânerea în comuniune cu ierarhii inovatori (nou-calendarişti) şi/sau eretici (ecumenişti). Iar cât despre această iconomie, noi, ca simpli muritori, nu ştim nici în ce măsură harică mai lucrează încă în B.O.R., iar, în cazul în care există, nu ştim când anume va înceta. Canonic vorbind, noul calendarism se află sub anatema Sfinţilor Părinţi (a se vedea Anatemele marilor Patriarhi ai lumii din anii 1583, 1756, 1848 asupra inovatorilor calendarişti sau Canoanele Sfinţilor Părinţi împotriva ereziei). Cât priveşte erezia ecleziologică a ecumenismului, Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor a predat-o anatemei. Aşadar, dacă e să gândim situaţia stricto-senso, adică în duhul legii (al Sfintelor Canoane), opinia unora că B.O.R. este lipsită de har, nu ar fi chiar o opinie lipsită de temei.
            Totuşi, nu afirmăm cu certitudine inexistenţa harului în B.O.R. Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar dreapta Sa mânie este groaznică, atunci când vine asupra călcătorilor de lege. Cele expuse mai sus sunt un motiv perfect întemeiat pentru îngrădirea şi ruperea comuniunii cu Biserica oficială, din pricina inovaţiei calendaristice, făcută de aceasta din urmă cu scopul declarat de a se apropia de catolicism. Dacă raportăm ideea de faţă la situaţia actuală din BOR, care peste noapte a devenit „biserică-soră” cu biserica catolică, se poate spune că s-a ajuns la fundul sacului, plin odinioară cu pogorăminte şi indulgenţe, şi se poate ajunge în situaţia în care, în curând, vom spune în mod lipsit de orice umbră de îndoială, că, de vreme ce însăşi Biserica de stil nou a întors spatele Ortodoxiei, punând metanie Papei, înseamnă că de bunăvoie renunţă şi alungă Harul Duhului Sfânt.
            Aproape toate confesiunile eretice ale Apusului îşi au originea în catolicism. Ele sunt mlădiţe otrăvitoare: buruieni, neghine şi aguride, răsărite din biserica catolică - acest trunchi putred şi ros de ambiţiile deşartelor măriri lumeşti, stropit din belşug cu sângele din vremea Inchiziţiei sau a cruciadelor. Cum să te numeşti „soră” cu o desfrânată? Ce părtăşie are întunericul cu lumina? Şi, dacă Biserica de stil nou se numeşte soră a bisericii catolice, aşa cum a susţinut-o şi fostul Patriarh (mort în condiţii cel puţin suspecte, pe masa de operaţie); aşa cum declară şi actualul Partiarh, aprig ecumenist şi „propovăduitor al promovării religioase prin dialogul interetnic sau prin schimburile de experienţă liturgică”... cu heterodocşii, cum să ne numim noi oare „soră” cu ea? Oare săvârşind slujbe liturgice împreună cu ereticii, nu se împărtăşeşte şi ea de erezie? Graiurile patristice spun răspicat: cine slujeşte cu ereticul, se face părtaş ereziei lui, devenind la rândul lui eretic. Câte slujbe nu au slujit cei din BOR cu ereticii catolici? În concluzie: nu cumva s-au făcut părtaşi ereziei lor?

Mai este ceva de facut? Constiinta ortodoxa ne îndeamna sa ne îngradim de ierarhia inovatoare, autodeclarata „sora” a ereticilor, si sa luptam, pe cât e cu putinta si ne va întari Dumnezeu, pentru pastrarea Ortodoxiei neîntinate. Vina pentru anumite sminteli apartine, în mare parte, ierarhilor inovatori, dintre care multi au apartinut sau apartin organizatiilor oculte (luam în considerare aici numai dezvaluirile publice din mass-media...). Este stiut ca în lojile masonice, se spurca ritualic icoana Maicii Domnului, prin lucruri pe care nici hârtia nu le poate suporta, spre a fi descrise. Ce fel de preoti ies din punerea mâinilor acestor „minciuno-ierarhi”, cum, pe drept cuvânt, sunt numiti, potrivit Canonului 15 de la Sinodul I-II? Ori, cât de ortodocsi mai sunt unii ierarhi, care apostaziaza la vedere, afisându-se în ipostaze ecumeniste (si ma rezum doar la saptamâna asa-zis de „rugaciune ecumenica”, intrata deja în „traditia” trista a dialogului interconfesional)? Acestea sunt problemele serioase, pe care ar trebui sa si le puna credinciosii simpli din B.O.R., dar si din celelalte biserici ortodoxe oficiale, angrenate în ecumenism. Nu sunt oare îndreptatiti cei ce se îndoiesc de existenta harului sfintitor la asemenea persoane? Dupa cum decurg relatiile de „colaborare interconfesionala”, e vadit faptul ca, în scurt timp, B.O.R. va fi catolicizata. Si, atunci, oare, Dumnezeu nu îsi va ridica Harul Sau din ea?

            Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie.
            Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
            Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele, şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.

            Să luăm în ajutor Soborul tuturor Sfinţilor şi să purcedem pe calea postului, despre care spun Sfinţii Părinţi că are menirea de a curăţi atât trupul, cât şi sufletul. Dar să nu mergem oricum, cu toate că ne-am obişnuit a merge pe bâjbâite sau mânaţi de slăbiciunea gândului de a imita fără discernământ, spunând: „să postească toţi, şi voi posti şi eu”. Şi, dacă vrem să biruim „acest neam de draci”, care ne dă târcoale în veacul apostaziei de astăzi, şi care „nu iese, fără numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21), trebuie să ne înmulţim rugăciunile, îndreptându-le către „munţii cei duhovniceşti, de unde ne vine ajutorul”. Unii dintre oameni spun că nu pot posti. Este ştiut că Dumnezeu nu cere omului mai mult decât poate; dar, dacă Dumnezeu a făgăduit că va fi cu noi, cine va putea fi împotriva nostră? Desigur, cea dintâi este TRÂNDĂVIA.
           Postul este şi un mijloc de desăvârşire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei şi sârguinţei noastre, spre asemănarea cu Dumnezeu şi cu îngerii, care n-au nevoie de hrană. „Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrană - zice Sf. Simeon al Tesalonicului. Este viaţă şi petrecere îngerească, pentru că îngerii sunt fără hrană. Este omorârea trupului, că acesta hrănindu-se, ne-a făcut morţi; şi izgonirea patimilor este postul, căci lăcomia întărâtă patimile trupului”.
            El este o jertfă trupească, ce se cere a fi unită cu milostenia, cu darurile de tămâie, lumânări, etc., aduse la altar, precum şi metaniile, închinăciunile, etc., toate laolaltă alcătuiesc închinarea datorată de trup, ca jertfă Domnului. Jertfa Domnului se ridică la cea mai înaltă măsură doar atunci când sufletul se curăţeşte, prin înfrânarea de la orice răutate, acoperind totul cu rugăciunea şi cu gândirea cea curată spre slava lui Dumnezeu. Postul este semnul şi chipul dragostei noastre faţă de Dumnezeu, Care n-are nevoie de postul nostru, ci, noi avem nevoie de post, fiindcă el este mijlocul cel mai bun de a ne birui pornirile rele ale trupului.. Pe temeiul acestei biruinţe, vom birui şi lumea pusă în slujba păcatului şi uneltirile diavolului.
            Nu orice post este post duhovnicesc, ci numai acela care se face întru numele Domnului şi după legea lui Dumnezeu aşa cum a primit-o Adam (Facerea 2, 16-17; 3, 2-6) şi au învăţat proorocii (Ioil 2, 12-16), şi l-au lucrat sfinţii (III Regi 19,8; Matei 4, 2; Luca 2, 37). Moisi a stat pe muntele Sinai atunci când a primit Tablele Legii „Şi au fost Moisi înaintea Domnului patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; pâine n-a mâncat şi apă n-a băut.”(Ieşire 34; 28 şi Deuteronom 9; 9, 18). Când au fost să biruiască poporul cel păgân al filistenilor, evreii au postit (I Regi 7; 6). Proorocul Isaia vorbeşte mult despre însemnătatea postului (Isaia cap. 58), iar Ioil, amintind de pocăinţă, îndemna şi la post (Ioil 2; 15). „Nu fii nesăţios întru  toată deşertăciunea şi nu te apleca la mâncări multe. Că în mâncările cele multe va fi durere, şi nesaţiul va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţ mulţi au pierit; iar cel înfrânat îşi va înmulţi viaţa", zice Înţeleptul Isus, fiul lui Sirah (37; 32-34). Sfântul Ioan Botezătorul a postit tot timpul vieţii (Matei 3,4; Marcu 1, 6). Mântuitorul Însuşi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Matei 4; 2 şi Luca 4; 2) şi ne-a poruncit limpede şi nouă să postim şi cum să postim (Matei 6, 16-18; Luca 21, 34). Apostolii au postit şi s-au rugat (Faptele Sfinţilor Apostoli 13, 3; 14, 23; I Corinteni 7, 5; II Corinteni 11, 27). Sfinţii Părinţi laudă şi ne îndeamnă spre postire cu stăruinţă. Iată ce spune, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Omilia a 10-a la Cartea Facerii”: „Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează.”
            Deci, orice creştin trebuie să fie convins de necesitatea postului, să-l respecte în convingerile sale şi să-l practice, ferindu-se de a-l defăima, întrucât el este de origine dumnezeiască, dat nouă cu scopul de a ne înfrâna trupul de la patimi, a ne smeri sufleteşte şi a ne face mai buni întru pocăinţă şi rugăciune spre mântuirea noastră şi slava lui Dumnezeu. Altfel, cum vom răspunde în faţa lui Dumnezeu dacă, sănătoşi fiind, nu am postit? Căci faptele noastre sunt de fapt după chipul şi măsura înţelepciunii la care am ajuns. Ele arată relaţia pe care o avem cu Dumnezeu. Acest gen de responsabilitate ne şlefuieşte cugetul prin gândirea la Judecata de Apoi. Voi fi eu sau nu în măsură să dau răspuns pentru ceea ce am făcut în viaţă? Toţi vom avea de dat un răspuns...

            Să ne curăţim simţirile şi Să-L vedem pe Hristos...
           Probabil pe mulţi îi fascinează ideea că cineva care şi-a ros coatele vreo câţiva ani pe băncile pervertitelor institute aşa-zis „teologice” de azi, va susţine, va propovădui şi va pune în lucrarea sa duhovnicească lăuntrică numai şi numai adevărul, în întreaga lui plinătate. Nimic mai înşelător! Nu este destul a fi erudit în ale teologiei, şi nu este nici cea dintâi condiţie pentru mântuire; important este trăirea relaţiei om şi Ziditorul său, sau, altfel spus, după cum ne sârguim să-L iubim pe Dumnezeu. Se poate teoretiza, se poate vorbi despre Dumnezeu, chiar şi fără a se crede în El; se poate vorbi despre un început al Postului Mare, chiar şi atunci când eşti convins că nu vei posti; se poate asista la o slujbă de Înviere a Domnului, chiar şi atunci când nici măcar nu crezi în Învierea lui Hristos. Dar, care ne este folosul sufletesc din toate acestea? Cu nimic nu ne vom folosi, dacă nu există iubirea de Dumnezeu şi frica de păcat.
           Dacă ne-am abătut de la cărarea Ortodoxiei Sfinţilor Părinţi, înseamnă că ne-am îndreptat paşii spre cărări străine, potrivnice mântuirii; dacă am gonit de la noi virtutea şi fapta bună, înseamnă că am deschis simţurile – adică uşile şi ferestrele sufletului -, spre lucrarea păcatului şi a patimilor. Şi în faţa anormalităţii duhovniceşti, a patimilor, nu trebuie aplicat pricipiul urechilor surde şi al ochilor închişi, pentru că în locul nostru „pietrele vor striga” şi adevărul tot se va propovădui. Mântuirea sufletului este o lucrare vie, care cere trezvie, înţelepciune şi smerenie. Însă trezvia nu se poate dobândi decât în urma cugetării duhovniceşti asupra duhului acestei lumi, văzând cu ochii duhovniceşti măsura apostaziei veacului, pentru a ne putea feri de cursele cu adevărat drăceşti ale ei! Înţelepciunea în Duhul lui Dumnezeu este o adevărată vedere şi discernere duhovnicească, o conştientizare şi o constatare a faptului că minciuna nu va putea niciodată să cuprindă adevărul, înghiţindu-l.
            Înţelepciunea este singura trăsătură care diferenţiază pe om de dobitoc. Să ne dezvoltăm pe verticală, să sporim duhovniceşte, cugetând şi tinzând spre cele dumnezeieşti, înalte şi frumoase; să curăţăm „tina de pe ochiul minţii”; să îndreptăm trupul gârbovit, pentru a ne putea sui cu mintea mai presus de lumea cea de jos, a patimilor şi a minciunii.
            Şi, dacă la drept vorbind, a-l îngădui pe celălalt, cu toate neputinţele lui, este un semn de virtute, asta însă nu înseamnă că această iconomie poate fi aplicată şi acolo unde nu-şi are locul. Îngăduinţa este particulă din smerenie, dar ce duh smerit poate avea cineva, care consideră că poate dezlega chiar şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice? Şi aici nu fac referire numai la post, ci şi la celelalte canoane, încălcate în mod samavolnic.
            A trata aceste lucruri cu indiferenţă sau egoism, mai ales de către cei care sunt în măsură a spune adevărul, pe care au şi făgăduit că îl vor apăra (a se vedea „Rânduiala Hirotoniei întru arhiereu”, Arhieraticon),aceasta este o stare de boală sufletească, o înstrăinare duhovnicească, a celor care, pentru blidul de linte servit de stăpânii obscuri ai acestei lumi, merg pe calea cea largă a compromisurilor dogmatice, prefăcându-se că totul a fost aşa de când e lumea. Asta este hrana sufletească putredă cu care este lumea hrănită astăzi... Iar dacă cineva vede toată nedreptatea şi îşi înalţă glasul, cerând dreptate, i se închide gura, vorbindu-i-se despre „dragoste, altruism, devotament, pace”,...  virtuţi creştineşti, care atunci când nu sunt lucrate întru Hristos, devin vorbe goale, expresii ale unui umanism sec, lipsit de Dumnezeu!
            Sfinţii însă ne îndeamnă să nu tăcem, atunci când Credinţa se află în primejdie. Să fim încredinţaţi că, dacă adevărul a putut fi propovăduit chiar şi atunci când era plătit cu preţ de sânge, cu atât mai mult va putea fi dezvăluit lumii de azi, când fiecare mădular al Bisericii are datoria sfântă de a grăi adevărul, în faţa oricărui ighemon modern , chiar dacă pe alocuri va lăsa să curgă şi sânge. Dacă în trecut s-a putut mărturisi şi păstra Adevărul, de ce să nu se poată şi azi? Iar dacă se poate şi azi, prin mila lui Dumnezeu, avem nădejdea că se va putea şi pe viitor...

            Să postim post primit, bineplăcut Domnului...
            Oare să ne lăsăm manipulaţi din nou de noile „canoane” ale B.O.R., sau să ştergem praful de pe vechile hrisoave ale Sfinţilor Părinţi şi să vedem cum ne învaţă ei a posti şi cum ne sfătuiesc căpeteniile din B.O.R.? Enciclica Sf. Sinod din 1907 şi 1956 prezintă o serie de inepţii duhovniceşti, legate de vremea postului, iar nu „pogorăminte”, pentru că „pogorământul îşi are vremea lui şi hotarele lui”, după cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Să analizăm textul Enciclicei Sinodale din 1965, care zice :
           „Pentru copiii de la 7-12 ani şi pentru credincioşii de orice vârstă, care sunt cuprinşi de slăbiciuni şi suferinţe trupeşti, pravila postului să fie obligatorie numai în zilele următoare:
a) Toate miercurile şi vinerile de peste an, afară de acelea cînd este dezlegare la peşte;
 b) Prima şi ultima săptămână din Sfântul şi Marele Post al Paştilor şi tot aşa din Postul Crăciunului;
c) de la 23 iunie la 28 iunie (adică cinci zile din postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel
d) de la 1 august la 15 august, adică 2 săptămâni ale Postului Adormirii Maicii Domnului;
e) Ajunul Crăciunului, Ajunul Bobotezei, 29 august şi 14 septembrie.
Pentru celelalte zile şi săptămâni din timpul marilor posturi bisericesti, copiii de la 7 la 12 ani şi credincioşii de orice vârstă, care sunt suferinzi, să fie dezlegaţi a mânca: „peşte, icre, ouă, lapte şi brînză”(Enciclica Sf. Sinod din 1956).

            Îndrăzneţe dezlegări, putem spune, chiar dacă sunt făcute de către mai-marii Bisericii, care nu aveau însă nici autoritatea şi nici puterea de a merge atât de departe. „Peşte, icre, ouă, lapte şi brînză” în vremea Postului... alimente pe care Sfinţii Părinţi le interzic cu desăvârşire pentru această perioadă! E adevărat că rolul postului nu este acela de a ucide omul, ci patimile din om, dar a trata cu ignoranţă hotărârile unor Soboare Ecumenice, referitoare la post, şi a institui reguli noi, ajustate şi croite după gustul şi moda apostaziei lumii de azi... ei bine, acest lucru dă de gândit!
            Ce facem cu Tipicul cel Mare, alcătuit de Sfântul Cuvios Sava cel Sfinţit (†532, prăznuit la 5 decembrie), şi care, în decursul secolelor, a fost adăugit de alţi cuvioşi părinţi din Palestina şi Sfântul Munte Athos? Oare Tipicul cel a devenit preş bun de călcat în picioare pentru prelaţii oficiali, care nu mai ţin cont nici de regulile bisericeşti, nici de Canoane? E ruşinos şi dureros, dar ADEVĂRAT! Acest Tipic dezleagă la peşte numai de două ori în vremea Postului Mare, şi anume la Praznicul Bunei-Vestiri şi la Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile). Cât despre ouă, lapte şi brânză, nici nu mai vorbim! Canonul 69 Apostolesc zice: „Dacă vreun episcop, preot, cântăreţ sau mirean nu posteşte Sfântul şi Marele Post al Paştelui, cât şi miercurea şi vinerea de peste an, afară de cazul când va fi împiedicat de slăbiciune trupească, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi mirean să se afurisească.”
            Se camuflează îndrăzneala de a distruge canoanele şi rânduielile Sfinţilor Părinţi, la umbra cuvântului „neputinţă” sau al formulării „credincioşii de orice vârstă care sunt suferinzi”. De vreme ce boala şi suferinţa au fost ca urmare a călcării poruncii dumnezeieşti de către strămoşii noştri, Adam şi Eva, înseamnă că, şi în vremea Sfinţilor Părinţi, au fost destui neputincioşi. Să le cerem deci sfat.
            Cred că cel mai concret caz de neputinţă îl prezintă femeia lehuză. Chiar şi acesteia în timpul Marelui Post, Sfinţii Părinţi i-au dat dezlegare doar la vin şi untdelemn (Îndreptarea Legii, 382). Se poate oare ca un Sinod local, precum cel al B.O.R. din 1965 să anuleze hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, canoanele referitoare la post, să arunce cu noroi în regulile bisericeşti ale Tipicului Mare sau cele prescrise în Îndreptarea Legii şi alte sfinte scrieri?

            Este firesc a se folosi două calendare?
            Sfântul şi Marele Post este un post despre care s-ar putea crede că reuneşte două Biserici: cea de stilului nou, care foloseşte calendarul gregorian, şi cea a stilului vechi, păstrătoare a calendarului iulian. Şi acest lucru se datorează faptului că, prin introducerea calendarului gregorian, totuşi data Paştelui nu s-a putut schimba, aşa cum s-a făcut în 1926 şi 1929, din cauză că Minunea pogorârii Sfintei Lumini la Ierusalim, în Biserica Învierii Domnului, are loc numai în vremea Paştelui ortodox [calculat după Calendarul iulian], lucru ştiut atât din Tradiţia Bisericii, cât şi din mărturiile milioanelor de martori ai Minunii, care încă se mai întâmplă, an de an, atât cât va mai voi Domnul. În anii 1926 şi 1929, însă, atunci când B.O.R. a sărbătorit Paştele în acelaşi timp cu papistaşii, după calculul calendarului gregorian, ei nu au făcut altceva decât să prăznuiască un minciuno-praznic, mai înainte de venirea Sfintei Lumini la Ierusalim. Lipsurile şi anomaliile calendarului gregorian se pot vedea, concret, şi în perioada Triodului şi a Penticostarului, care sunt două perioade foarte importante ale anului bisericesc (şi care durează din Duminica Vameşului şi a Fariseului până în Sâmbăta Mare, respectiv de la Înviere până la Duminica Tuturor Sfinţilor). În această perioadă, Biserica stilului nou foloseşte două calendare. Triodul şi Penticostarul, care sunt legate de Învierea Domnului, precum şi celelate praznice ale Ciclului Pascal, ei le ţin după calendarul iulian, iar Mineiul (carte de strană, care cuprinde Slujbele şi Canoanele Sfinţilor din Sinaxar ), sunt ţinute după calendarul gregorian. Decalajul calendaristic reintră imediat după Praznicul Sfintei Treimi.
            Spre exemplu, pentru anul 2008, Sfânta Treime va cădea pe 3 iunie, dată la care Biserica de stil vechi îi prăznuieşte pe Sfinţii Mucenici Luchilian, Paula şi fiii lor, iar Biserica stilului nou sare peste 13 zile, în sensul că îl prăznuieşte pe Sfântul Ierarh Tihon al Amatundei, care este în ziua a 16-a. De la 3 iunie până la 29 iunie, ziua de prăznuire a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Biserica de stil vechi are un post de 26 de zile, pe când Biserica de Stil Nou va avea un post mai mic cu 13 zile, adică de la 16 iunie la 29 iunie. De aici provine şi stricarea Postului Sfinţilor Apostoli, pentru anii în care Paştele cade la o dată târzie. În concluzie, Biserica de stil vechi este statornică în folosirea unui singur calendar - cel iulian -, pe când cea de stil nou se foloseşte de două calendare. De ce? Pentru că s-au lovit de neajunsurile şi greşelile dogmatice şi de tipic, în care sunt izbiţi cei ce folosesc calendarul gregorian, având sorginte catolică, deci eretică.
            Şi, dacă Sfintele Paşti se sărbătoresc totdeauna, precum şi în Ţara Sfântă – locul Învierii Domnului, numai după calendarul iulian, cine cu cine sărbătoreşte Paştele? Cei de pe vechi se alătură celor de pe nou, sau cei de pe nou se alătura celor de pe vechi? Meteahna noului calendar gregorian se ascunde în spatele expresiei prelaţilor oficiali, care spun că „în numele păcii şi a dragostei, al unirii dintre Biserici, alegem să prăznuim în acelaşi timp cu cei ce ţin calendarul vechi”, dar adevărul e că, de fapt, ei ar fi din nou ruşinaţi de nevenirea Sfintei Lumini la Mormântul Domnului, dacă ar mai cuteza să serbeze Paştele după calendarul gregorian.

            Să postim spre mântuire!
            În mănăstirile, schiturile şi parohiile de mir ale Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, atât monahii, cât şi mirenii, cu mic şi mare, păstrează rânduiala frumoasă a Sfinţilor Părinţi, cu post desăvârşit (care se mai numeşte şi ajunare sau post negru), în primele trei zile din Postul Mare. Postul începe din noaptea Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, la ora 0.00, iar cea dintâi hrană se gustă în Miercurea primei Săptămâni a Postului, după săvârşirea Sfintei Liturghii mai înainte Sfinţită, după ceasul al nouălea din zi, adică orele 15.00. Înainte de a mânca, însă, cei ce au postit aceste trei zile vor lua, după Tipic, Agheazmă Mare, împărţită de preot.
            A doua masă din prima Săptămână a Postului Mare va fi în Vinerea primei Săptămâni, după ceasul al nouălea, întocmai după cum s-au făcut în ziua de miercuri. Aceeaşi rânduială a primelor trei zile se păstrează şi în ultima săptămână a Postului, numită Săptămâna Patimilor Mântuitorului. În Vinerea Mare, se ţine post desăvârşit (nu se mănâncă nimic), iar în Sâmbăta Mare, după slujba Sfintei Liturghii, opţional, se consumă mâncare uscată.
            Dumnezeu să ne ajute tuturor în vremea postului şi în toată vremea, pentru a ne putea bucura sufleteşte de Lumina cea neapusă a Învierii Sale!

            Mă întreb, uneori: oare am uitat adevărul Istoriei religiilor? Ori, încet-încet ne transformăm în nişte propovăduitori mincinoşi ai „noii ortodoxii”? Zic ai noii ortodoxii, fiindcă pe cea adevărată şi mântuitoare, a Sfinţilor Părinţi, adepţii noii ordini mondiale ar nimici-o într-o clipită. Dar Domnul păzeşte Biserica Sa, după făgăduinţa nemincinoasă, dată Sfântului Apostol Petru: „Şi eu zic ţie, că tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa” (Mt.16, 18). Iar dacă ei au lepădat adevărul Credinţei, noi să scotocim în arhivele timpului şi să vedem cu cine se înfrăţesc, pe cine numesc fraţi şi dacă legile Bisericii le permit una ca aceasta.
            Minciunile pot fi mai mari sau mai mici, mai grave, sau mai puţin grave. Marile minciuni sunt, desigur, monopolul „celor puternici” ai lumii, pe când cele mici caracterizează pe cei mici. Mulţi la acest veac se înşeală şi primesc a se face părtaşi întunericului ereziei, cu toate că ştiu că erezia este blestemată de Pravila şi Canoanele date de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe! Şi, cu toate acestea, iată mulţi propovăduiesc aceste rătăciri „cu capul descoperit”, iar mulţi purced spre ecumenism - erezia tuturor ereziilor, după cum au numit-o Sfinţii acestui veac apocaliptic.

            Lepădarea de Credinţă a existat încă din zorii creştinismului. Iată ce propovăduia dumnezeiescul Pavel către Romani: „Că unii ca aceia, Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor; şi prin cuvinte bune şi prin cuvântare de bine, înşeală inimile celor proşti. ”  (Rom. 16, 18). Să ne aducem acum aminte de înţelepciunea populară, ce spune că „orice minciună repetată devine adevăr”. Să mai adăugăm că graiurile mincinoase ale mai-marilor lumii sunt cu atât mai înşelătoare, cu cât este mai mare vrednicia lumească sau bisericească a celui ce o propovăduieşte, şi iată cum înţelegem de ce lumea azi spune: „Păi, dacă aşa vedem la televizor” sau „dacă aşa a hotărât Papa...” Acelora le spunem doar atât: oare este Papa infailibil? Să nu uităm o clipă că papa este reprezentantul de vârf al unei confesiuni eretice, al unei biserici false. Cum poate oare să aibă credibilitate? De când este lupul... păstor al oilor?
            Dar mulţi vor spune: „dacă aşa zice patriarhul... că celelalte „religii” sunt surori ale Ortodoxiei”?! Oare un patriarh este mai presus de Sfintele Canoane? Oare el nu este om trecător, ca noi toţi, cei care urmăm a da răspuns la judecata dumnezeiască pentru tot ce am făcut în această viaţă? Ce minuni au făcut aceşti păstori orbi ai lumii, de îndrăznesc să schimbe ceea ce au hotărât Sfinţii Părinţi, făcători de minuni şi purtători de semne şi răni?

            De ce se susţine minciuna cu atâta ardoare, de ai crede că e adevăr?
            Se ştie că minciunile sunt atâta vreme cât va fi cine să le creadă. Lipsa fricii de Dumnezeu, necredinţa sau pur şi simplu lipsa unei conştiinţe personale care să îi mustre, îi împing pe oameni către obiceiul de a minţi. Iar când minciuna depăşeşte nivelul unui păcat personal care se iartă prin mărturisire şi pocăinţă, ea devine un fluier al unui păstor năimit, un glas mincinos care aduce moarte sufletească celor ce îl ascultă şi îl urmează.

            Să o luăm sistematic...
            Lipsa fricii de Dumnezeu şi necredinţa actualilor corifei ai ecumenismului reprezintă o sfidare cutremurătoare, îndreptată împotriva faptelor de credinţă şi mărturisire ortodoxă a Sfinţilor Părinţi. Ca primă etapă, pentru a nu putea fi acuzaţi că încalcă sfintele aşezăminte ale Bisericii, ierarhii ecumenişti caută să îi scoată pe Sfinţii Părinţi „în afara legii”, desigur... metaforic vorbind, afirmând că cele spuse de ei cândva acum nu ar mai fi de actualitate, iar Canoanele Bisericii sunt „bariere ruginite”, piedici în calea realizării ereziei numite atât de pompos şi înşelător, „unitate în diversitate”! În ultimă instanţă, toată această cruciadă murdară care se duce, nu poate fi numită altcumva decât blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale.
            Lipsa oricărei conştiinţe dogmatice, încrederea lor oarbă şi nejustificată în succesul închegării organismului bisericesc ecumenic, al acestui rod al neascultării faţă de Biserică, este cu totul neîngăduit din privinţa normelor canonice. Orice ar face sau ar născoci, ei nu vor putea fi niciodată mai presus de Sfinţii Părinţi, chiar de-ar fi să mute munţii sau alte minuni să facă. Problema e, dacă este sau nu pozitiv, util sau necesar mântuirii şi adevărat, ceea ce fac noii ortodocşi. E uşor să distrugi, să calci peste legi bisericeşti sau canoane ale Sfinţilor Părinţi şi să creezi o altă idee, o altă definiţie a Bisericii, în care totul pare roz. Duhurile răutăţii au multă imaginaţie şi putere de a strica, pe când cele ale adevăratei blândeţi şi iubiri creştineşti au nevoie de ajutor dumnezeisc pe care nu-l primeşti, stând la rugăciune cu ereticul sau propovăduind de pe amvoanele capiştilor idoleşti, aduse din Occidentul apostat şi păgânizat. Ortodoxia înseamnă o continuă veghere asupra mişcărilor sufletului, este o pururea-vorbire cu Dumnezeu, rugăciune necontenită prin care cerem de la Dumnezeu să ne înţelepţească spre cunoaşterea şi păstrarea Adevărului Său.
            După cum istoria ne-a demonstrat, duşmanul de la interior este mai periculos decât cel din afară. Cunoaştem adevărul de sute de veacuri dar... am întâlnit oameni încărunţiţi în viaţa duhovnicească iar unii chiar şi purtători de haină monahală, foarte căutaţi de către fiii duhovniceşti, pentru un sfat spre mântuire care cu buzele consimt, mărturisesc că adevărul credinţei este cel al Bisericii Ortodoxe străbune, care nu a primit inovaţii. Şi totuşi, una mărturisesc, alta fac. Şoaptele viclene i-au amăgit şi pe ei... Nu săvârşesc aceştia o ipocrizie? Ne ferim a-i numi pe ei cu vreun cuvânt anume... Însă ce responsabilitate au ei în faţa urmaşilor lor? Ce cuvânt la judecata lui Dumnezeu?
Cum să-i numeşti pe marii ierarhi... care se numesc pe sine „ortodocşi”, dar de fapt s-au dovedit a fi „oi râioase” şi „mădulare putrede” (Can. din Constantinopol, 1724), colaboratori ai Securităţii în vremea comunistă, dar şi colaboratori ai ereziei ecumeniste în vreme de libertate religioasă? Las la aprecierea cititorului...

            A cui este vina?
            Ce este de făcut pentru omul de rând, din ce în ce mai greu de găsit, care îşi caută mântuirea? Se spune că fiecare popor are păstorii pe care îi merită; de aceea, desigur că este foarte important ca şi viaţa noastră duhovnicească să fie dusă după legile creştineşti: Biserica să ne fie mamă, iar rugăciunea – armă duhovnicească. Desigur, peste toate acestea să punem şi mireasma milosteniilor, a nevoinţelor personale şi a dragostei creştineşti, iar Dumnezeu cu siguranţă nu ne va lăsa să rătăcim în întuneric, ci ne va trimite păstori de suflete, după cum merităm.
            Desigur, greşim înaintea lui Dumnezeu şi noi cei ce ne lăsăm conduşi de călăuzele oarbe. Unii vor spune: „dar aceia vor da seamă pentru păcatele lor, iar eu, ca mirean, nu am vină pentru abaterea lor de la Credinţă!” Da, aşa este, însă nu ştiu ce însemnătate mai poate avea acest lucru pentru acel mirean de rând, când îi va sosi clipa judecăţii. Este lucru ştiut şi mărturisit de Sfinţii Părinţi, că în afara Ortodoxiei, nu este mântuire! Avem nevoie de puţin curaj al mărturisirii, pentru a putea spune lucrurilor pe nume. Îndrăzneala pentru mărturisirea adevărului este un lucru de mare trebuinţă pentru lumea în care trăim, dar fără voinţă, îndrăznela nu are putere. Nu instig pe nimeni împotriva cuiva, dar e vremea ca fiecare să ia o iniţiativă pentru mântuirea lui şi a familiei lui. Iar Sfântul Teodor Studitul are cuvânt de întărire pentru noi: „Atunci când Credinţa e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credinţă, nimeni nu are dreptul să zică: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu doreşte să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa?… Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta.” Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut şi dezinteresat?"
            Şi, pentru a aduce roade, atât îndrăzneala de a mărturisi adevărul, cât şi iniţiativa de a-l căuta, trebuie aduse individual, la nivel de viaţă duhovnicească a fiecăruia dintre noi, iar ele se întregesc, se completează şi se regăsesc într-un singur glas, acela al poporului. Iar poporul, aflând adevărul, nu mai poate fi orbit şi manipulat ca o marionetă.
            De ce se aruncă cu noroi în faţa celor care mărturisesc adevărul? Cumva noroiul vine din partea păstorilor mincinoşi, marii manipulanţi? Cred ei oare, că pot ascunde Adevărul, prin prigonirea celor pe care nu îi pot aduce la numitorul lor comun? Trăim o eră în care lipsurile sunt ridicate la rang de mari calităţi, iar erorile de credinţă, sunt considerate mari merite, o manifestare a „deschiderii către lume” şi a „dragostei către fraţii de alte confesiuni”. Acest lucru l-aş numi nu doar mediocritate duhovnicească, ci şi apostazie înfricoşătoare, pentru că, de fiecare dată când îl acceptăm, devenim complici ai rătăcirii, atrăgând asupra nostră vina de a înmulţi viciul, eroarea şi erezia.

            Pentru ce am accepta una ca asta?
            Să zicem că în trecut era Securitatea care ne îmboldea... şi cădeam vrând-nevrând. Azi cine ne mai îmboldeşte? Nimeni, pentru că de fapt ne ademeneşte, nu ne îmboldeşte. Otrava aspidei este astăzi învelită în mierea cuvântărilor frumoase, pline de îndemnuri spre pace, înflorire, armonie, unire... o unire fără de Dumnezeu! În cel mai bun caz, ne mai rămâne un slab ţipăt, imbold al mustrării de conştiinţă, care ne avertizează că nu e bine ce facem. Şi, dacă nici aşa nu ne întoarcem, ne vine asupră mânia lui Dumnezeu.
            Care sunt cauzele atâtor inundaţii, cutremure, alunecări de teren, incendii izbucnite de la căldura solară? Care sunt cauzele atâtor cazuri de îndrăcire a oamenilor? Care sunt motivele pentru care erezia câştigă teren în faţa Ortodoxiei? Răspunsul la atâtea întrebări n-ar fi oare vânzarea dreptei Credinţe şi nepăsarea noastră faţă de propriile suflete?
            Unde sunt luptătorii pentru a susţine cauza Ortodoxiei aflate deja în declin? Fiecare dintre noi putem fi luptători, aşa cum am făgăduit la sfântul botez, cu două condiţii: să ne îmbrăcăm cu faptele Credinţei, şi să avem armura iubirii de Dumnezeu, Care împlineşte restul neputinţelor noastre. După aceasta, vom trage semnalul de alarmă al Ortodoxiei, spunând ereziei: pe aici nu se trece!

            Şi ce alegem?
            Trebuie ştiut că fără Adevăr, unitatea de credinţă este numai formală, o formă fără fond, şi, fiind superficială, nu va putea rezista în faţa Adevărului. Adevărul primează totdeauna. Vor alege forma fără fond numai cei neştiutori, mediocri, sau cei care se simt neputincioşi în faţa unei situaţii ca atare. Nici una dintre acestea nu reprezintă o scuză sau justificare în faţa lui Dumnezeu.
            Cine nu ştie adevărul? Vom fi osândiţi pentru că am cunoscut adevărul şi L-am acoperit. De aceea, Adevărul trebuie să fie totdeauna temelia, dreptarul şi criteriul alegerii noastre, chiar cu riscul de a pierde unitatea formală, pentru că puterea noastră stă în Credinţa adevărată, iar nu în vorbele goale ale multora. Să luptăm pentru adevăr, atâta timp cât încă în noi mai sălăşluieşte puterea harică a lui Hristos, atât timp cât purtăm în noi, neîntinată, pecetea Darului Sfântului Duh. Deci, ce alegem? A opta pentru o unitate seacă, lipsită de Adevăr, sau pentru Adevărul fără unitatea falsă, dictată de interesele obscure? Ne răspunde Sfântul Grigorie de Nazianz, în Cuvântul 10: „Mai bun un război demn de laudă, decât o pace care separă pe om de Dumnezeu.” E vremea să spunem adevărul! „Şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pe voi.” (Ioan 8, 32).

            Un comunicat de presă din data de 16.01.2008 avea să anunţe că Bisericile din întreaga lume se vor ruga vreme de o săptămână pentru «unitatea creştină, dragoste şi pace.» Un lucru bizar, pentru care am putea să ne întrebăm: dacă este vorba de o unitate, sub sceptrul cui se vor uni? Desigur, sub sceptrul papei de la Roma, în a cărui nefastă umbră mulţi au început deja să păşească pe calea cea largă a compromisurilor dogmatice.

            Se observă deja o catolicizare pe jumătate a B.O.R. Întrunirile, slujbele şi simpozioanele ecumenice - toate sunt aşezate abil sub emblema «dragostei şi a păcii». Teoretic se vorbeşte despre dragoste dar de fapt este convertire la eres; teoretic se vorbeşte despre pace când de fapt, în spatele ei se ascunde cel mai grozav atac duhovnicesc la adresa Sfintei Tradiţii, a Sfintelor Canoane şi a tuturor rânduielilor Sfinţilor Părinţi. Altfel zis, tentativa de distrugere a Ortodoxiei este în plină „dezvoltare şi progres”. E cea mai abominabilă lovitură împotriva lui Dumnezeu, pentru că cei care sapă la temelia Bisericii sunt mai întâi cei din interior, slujitori ai ei şi căpetenii ierarhice.
           Al doilea «merit» la acest flagel spiritual îl are efortul Bisericii din Apus de a strânge sub aripile ei toată lumea creştină. Şi nu e de mirare. Când va veni Hristos să judece lumea, va trebui să găsească un singur stăpânitor al acestei lumi pământeşti, pe nume Antihrist! Iată lucrarea lui Antihrist cea de mult începută! De când? Ne spune tocmai Preafericirea Sa Î.P.S. Daniel în mesajul oferit publicităţii, cu ocazia Octavei de Rugăciune Ecumenică de la începutul acestui an, unde precizează: «se împlinesc 100 de ani de la iniţierea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor». Iar despre vremea în care şi B.O.R. (de stil nou) a căzut în mreaja ecumenică, tot el ne zice: «de 15 ani, ne rugăm împreună în Bisericile noastre». Cred că e cazul să menţionăm că Sfinţii Părinţi au mărturisit despre o singură Biserică: Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, precum mărturisim în Simbolul Credinţei niceo-constantinopolitan. Şi în acest caz, autorul citatului de mai sus, câte biserici mărturiseşte? Sau... de când principiile de învătătură ortodoxă propovăduiesc mai multe biserici? Oare ar trebui să schimbăm până şi Simbolul Credinţei, în virtutea compromisului dogmatic cu care se jonglează pe taraba ecumenismului? Ori cred că una se mărturiseşte cu buzele şi alta se face cu fapta. Atunci cum e cu Ortodoxia? Sunt ortodocşi sau nu, cei care poartă stindardul ortodoxiei prin reuniunile ecumeniste europene?

            S-ar putea zice că...
cei din B.O.R.S.V. (Biserica Ortodoxă de Stil Vechi) sunt ostili faţă de semenii lor, care pot fi protestanţi sau neo-protestanţi sau chiar atei. Afirmaţia este nefondată pentru că, neacceptând criteriul religios al unor confesiuni, nu înseamnă că detestăm persoanele care practică acele criterii religioase neortodoxe. Deci totul se limitează la mărturisirea de credinţă iar nu la persoană. Noi avem mărturisirea de credinţă moştenită de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi. Pentru ce ne-ar mai trebui vreo altă doctrină a vreunui Calvin sau Luther, doctrine care de fapt nu au nici un suport ortodox, deci nu sunt mântuitoare? Cine vrea să se scalde în două ape, scaldă-se! Unii ca aceştia zic că sunt ortodocşi, dar se declară şi fraţi cu catolicii şi celelalte confesiuni sau secte dezbinate din catolicism. Dacă şi Sfinţii Părinţi s-ar fi înfrăţit cu ereticii şi nu i-ar fi combătut prin cele 7 Sfinte Soboare Ecumenice, s-ar mai fi putut vorbi azi despre Ortodoxie?

            Unde este adevărul în Biserica Catolică?
            Poţi să-l cauţi cu lumânarea, şi tot nu-l găseşti. Unde este adevăratul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos? Sau ce reprezintă ostia catolicilor? Unde este Botezul prin întreita afundare? De unde au născocit ideea Purgatoriului? Sau infailibilitatea papei? O batjocură, o infamie crasă! Aceasta a fost practica Bisericii Apostolice de atâtea veacuri? Sau despre o aşa smerenie ne-a vorbit Hristos? Cum de s-a ajuns până la atâta îndobitocire încât un pământean precum papa să fie considerat infailibil? Aceasta a fost mărturisirea Sfinţilor Părinţi apostolici? Mai poţi numi dreaptă mărturisire de credinţă flecăreala ecumenistă elogiată până şi de cei care pretind a se numi ortodocşi? Sau cine nu pricepe că de fapt, în lumina acestor compromisuri de credinţă, se oglindesc jocuri de interese, vânarea mitrelor episcopale râvnite de mulţi pretendenţi la scaunul apostoliei lui Hristos. Despre sincretismul religios de ordin ecumenic cu care suntem serviţi astăzi ne-au vorbit deja Sfinţii atâtor veacuri...

            Cu cine se roagă „aşa-zişii ortodocşi”         
           Mai întâi, trebuie să vorbim despre canoanele Sfinţilor Apostoli (şi amintesc aici numai două Canoane): Canonul 45 şi 65, precum şi ale Sfinţilor Părinţi (am putea prezenta minim 10-15 canoane) care interzic a te ruga cu ereticul. Şi iată ce grăiesc Sfinţii Părinţi: „Cel care se roagă cu ereticul să fie caterisit”. Dar, cum toţi merg pe temeiul ascultării faţă de mai-marele lor iar mai marele lor este aservit papei, este clar că nu va avea cine să se ridice din rândurile lor, care să-i caterisească. Şi rămân caterisiţi numai de legile Bisericii, de puterea Sfintelor Canoane, de Pravila Soborniceştii Bisericii, pe când strigătul mut al Sfintelor Canoane este acoperit de şoaptele desfrânate ale modernismului. Faţă de cine fac ei ascultare? Faţă de mai-marele lor, căci aşa este porunca. La rândul lui, mai-marele lor face ascultare faţă de papă  dar toate acestea se desfăşoară cu multă discreţie. În concluzie, cred că peste puţin timp se vor îndepărta regulile, canoanele şi legile Bisericii moştenite de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi şi se vor institui altele moderne  şlefuite după gustul curentului din Apus. Fie ca Dumnezeu să nu îngăduie una ca aceasta!

            Slujbe ecumenice
            Luni, 21 ianuarie 2008, s-au făcut rugi intense în Biserica Reformată. Desigur, au participat toate confesiunile creştine  dar şi reprezentanţi ai B.O.R (de stil nou) şi ai Bisericii Catolice. De fapt, s-au rugat cu aceia care mărturisesc rătăciri dogmatice sau principii ce susţin: «credinţa omului nu îl ajută la mântuire», sau «cei aleşi, sunt mântuiţi de-a pururi», sau «nimic din ceea ce fac (bun sau rău) nu poate să le şteargă numele din Cartea Vieţii», sau «Dumnezeu a ales, înainte de facerea lumii şi prin voinţa Sa suverană, numai pe unii spre mântuire», etc. Ce poate fi ortodox în aceste principii calviniste? Or, care ar fi acele principii comune, care ar putea realiza unirea între Ortodoxie şi erezie? Sau, cum s-ar putea stabili afinităţi de credinţă cu o biserică, precum cea anglicană? Iată ce se scrie despre unul dintre episcopii anglicani, nou-hirotoniţi: „Gene Robinson, un preot care trăieşte cu un alt bărbat” sau despre instituţia bisericii, că : „săvârşeşte slujbe de unire religioasă pentru cuplurile de acelaşi sex” (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/biserica_anglicana).

            Şi aceasta este numai o mică descriere a participanţilor la săptămâna de rugăciune, la acest adevărat Vavilon antihristic! Toţi, autodeclaraţi «fraţi într-un duh»... dar, oricum, nu în Duhul lui Dumnezeu, adică «Cel ce viază şi sfinţeşte.»

            Să îi lăsăm acum pe Sfinţii Părinţi să ne povăţuiască:

             † Separarea de păstorii ecumenişti se numeşte «îngrădire de sine» (Canon 15, Sinod I-II. 861): «Se cuvine să ne îngrădim pre sine şi să ne separăm de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greşeală privitor la cele ce ţin de credinţă şi de adevăr, aşadar se vădesc a fi eretici sau nedrepţi.» (Canonul 31 al Sf. Apostoli în interpretarea Sf. Nicodim Aghioritul). Atunci când episcopii predică eresul în public, în acest caz ei pot fi numiţi «falşi-episcopi», iar toţi cei ce se îngrădesc pre sine de aceşti falşi episcopi nu numai că nu sunt supuşi certării, ci din contră, merită cinste» (Canon 15, Sinod I-II [1]).
            † În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, dacă episcopul este «nedrept în cele ale Credinţei», se cuvine «să ne depărtăm şi să ne ferim, nu numai om de-ar fi, ci şi înger coborât din cer.» (Omilia la Evrei).
           † Sfântul Teodor Studitul constată pe bună dreptate: «Avem poruncă de la însuşi Apostolul [Pavel] că atunci când cineva învaţă ori ne sileşte să facem orice alt lucru decât am primit şi decât este prescris de canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale, acesta urmează a fi osândit, ca nefăcând parte din clerul sfinţit.» (Epistola I, 24).
           † Când Credinţa se află în pericol, atunci tăcerea se consideră a fi o încălcare a legământului lăsat de Domnul: «Porunca Domnului este de a nu păstra tăcere în vremurile când Credinţa se află în primejdie.» (Sfântul Theodor Studitul).

           † Prin urmare, dacă se predică erezia, ortodocşii nu au dreptul să păstreze o tăcere vinovată, ci trebuie să rostească cuvântul Adevărului cu îndrăzneală, trebuie «să se îngrădească pe sine» de falşii învăţători şi falşii episcopi şi să continue cu stăruinţă lupta cea bună a drepţilor credincioşi şi «împotrivirea [rezistenţa] bineplăcută lui Dumnezeu». (Sfântul Theodor Studitul, Epistola I, 39).

          Ziua de 24 ianuarie ne uneşte pe toţi românii de pretutindeni; dacă nu prin credinţa adevărată şi trăirile cu adevărat patriotice, măcar prin aducere-aminte de simţămintele nobile ale poporului de rând, contrabalansate de scopurile mârşave şi bine camuflate ale «marilor patrioţi» ai vremii, deopotrivă oameni politici sau feţe bisericeşti.
          Aşa încep spectacolele pline de bravură la adresa unora, a căror identitate rămâne necunoscută pentru multă lume. La final (să nu fie nouă una ca aceasta!) se mai poate întâmpla şi vreo «canonizare» a acestor apostaţi ai timpurilor noastre, de către fel de fel de clerici de modă nouă, purtaţi abil de mâna masonică a Apusului. Este plin de cuvioşie faptul că cineva se mai gândeşte şi la cei trecuţi la cele veşnice. «Să ne rugăm pentru dânşii şi să-i lăsăm să se odihnească în pace», ar putea spune unii. Desigur, afirmaţia e justă. Dar, cum canonizările din ultima vreme merg pe bandă rulantă, manifestările de acest gen, pline de paradă şi elogiu, precum cele din Dealul Patriarhiei din Bucureşti sau cele de la Iaşi de la Biserica «Sf. Trei Ierarhi» unde zac rămăşiţele sau... poate viitoarele «sfinte moaşte» ale răposatului domnitor, Al. I. Cuza... ei bine, toate acestea ne dau de gândit. Un lucru este ştiut, însă: fiecare îşi glorifică acoliţii sau cel puţin predecesorii ideologiilor pe care le practică. Cât despre Cuza, se ştie că a fost instrumentul de căpetenie prin care faimoasa Masonerie avea să-şi îndeplinească scopurile oculte şi în România.
          În 1843, la Bucureşti, apare loja «Dreptate şi Frăţie», printre membrii căreia întâlnim pe Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, oameni de vază ai societăţii. Alături de aceasta, funcţionau şi «Rose de parfait silence» (Trandafirul marii tăceri) condusă de C.A. Rossetti, Dimitrie Brătianu, Ion C. Brătianu , şi «Steaua Dunării», al cărei membru principal era tocmai domnitorul Al. I. Cuza. Acesta din urmă, în colaborare cu unele feţe bisericeşti, mânjite cu aluatul masonilor au reuşit ca, în mai puţin de 7 ani de guvernare (1859-1866), să distrugă aşezămintele patristice ale Bisericii Ortodoxe Române, ducând la obţinerea cu de la sine putere a autocefaliei (în 1885), introducerea calendarului gregorian sau schimbarea structurii învăţământului teologic din România, după model romano-catolic.

          Şi se cuvine a adăuga:
          Cuza este cel care a realizat proiectul şi a adoptat, în anul 1864, Legea secularizării averilor mănăstireşti, lege ce a produs o mulţumire generală în toată ţara şi a deschis oportunitatea împroprietăririi ţăranilor. Dar, de fapt, în spatele dezideratului de a despuia mănăstirile de averile pe care le deţineau, nu era nobila dorinţă de împroprietărire a ţăranilor, ci distrugerea structurii vieţii monahale. El a urmat o măsură asemănătoare, luată în Moldova în anul 1834: secularizarea averilor episcopiilor şi transformarea ierarhilor în salariaţi ai statului.
          O altă lege dată împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale a fost izgonirea din mănăstiri, a tuturor călugărilor şi maicilor, de până la vârsta de 60 de ani. În mănăstiri au avut voie să rămână numai bolnavii şi handicapaţii fizic sub această vârstă. De la el înainte, s-a rânduit obligativitatea binecuvântării sinodului pentru săvârşirea tunderilor în monahism. Această măsură a rămas în vigoare până la primul război mondial, fiind transferată apoi în responsabilitatea episcopilor.
          O altă lovitură îndreptată spre Biserică a fost instituirea, de către domnitorul Principatelor, a Legii Decretului organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, în 1864, menită să înfăptuiască unirea bisericească a Principatelor Române. Cuza dorea sa vadă Biserica Ortodoxă Română „independentă de orice autoritate bisericească, în tot ceea ce priveşte organizarea şi disciplina”, dar această independenţă autoritară era de fapt o încuviinţare, o conformare a B.O.R. la noile regului ale Apusului. Şi acest lucru se oglindeşte prin interzicerea cântării bizantine în biserică, practicată de atâtea veacuri, poruncind clericilor să aibă muzică corală polifonică. Pictura bizantină în biserică a fost interzisă, obligând la folosirea tehnicilor realiste şi (post)renascentiste ale picturii în ulei. Dintr-un naţionalism exacerbat şi fără nici un temei ortodox, a interzis pomenirea Sfinţilor de neam rus, la slujbele din B.O.R.
          După cum se poate vedea, Cuza a fost cel care a reuşit, din păcate, să închine Biserica Statului, transformându-i pe slujitorii sfintelor altare în nişte aserviţi ai puterii. Deja începuse a se simţi în Biserică duhul lumesc: clericii aveau de-acum serviciu civil; slujirea preoţească sau diaconească s-a transformat într-o profesie ca oricare alta, remunerată de către Stat. Acest lucru face să apară în sânul Bisericii oameni foarte cultivaţi în ştiinţele laice, umaniste, înzestraţi din punct de vedere intelectual, abili diplomaţi sau politicieni, buni retori şi oameni de stat, însă departe de duhul Ortodoxiei, în afara oricărei trăiri duhovniceşti, precum un Melchisedec Ştefănescu, Neofit Scriban, clerici şi şefi ai Partidului Naţional sau un Calinic Miclescu, devenit mitropolit al Moldovei la 18 mai 1865 „pentru că fusese loial faţă de guvern, ţinuse predici călugărilor, anunţase concursuri pentru locurile de protopop…” (N. Dobrescu în Convorbiri literare, 1907, pag. 115).
Era perioada de declin a marilor generaţii de vlădici cu viaţă sfântă, crescuţi în duhul Ortodoxiei şi adăpaţi cu apa vie a poruncilor dumnezeieşti. Din astfel de vlăstare binecuvântate ale Bisericii s-au ridicat vrednici păstori ai turmei, precum Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (prăznuit la 11 aprilie) - cel care în vremea sa s-a opus introducerii calendarului gregorian în uzul liturgic al B.O.R., şi despre care istoricul Nicolae Iorga afirma: „Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale multora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea nici pentru a le mai combate, precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă, chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent Apusean, care stăpânea Statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără de arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei care o clipă nu şi-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de sub ochiul priveghetor al lui Dumnezeu.” (Istoria Eparhiei Râmnicului, pag.156-166).

          Politica îşi spune cuvântul şi în Biserică
          În momentul în care Cuza a declarat, cu de la sine putere autocefalia Bisericii Ortodoxe din România, rupând-o de Patriarhia de Constantinopol, lucru recunoscut abia 20 de ani mai tîrziu, aceasta atrăgea după sine decizia ca ierarhii B.O.R. să deţină studii superioare şi doctorat, cât şi aprobarea (recunoaşterea) din partea Statului. Nu ştiu despre ce recunoaştere ar fi fost nevoie din partea Statului, căci numirea unui arhiereu implică o respectare a unor Sfinte Canoane (viaţă curată şi mărturisire ortodoxă neîndoielnică). Or, politicienii vremii nici nu aveau habar de aceste lucruri: o sfinţire a unui cleric al Bisericii, o chemare a Sfântului Duh, a fost şi este un lucru pe care oamenii Statului nu îl vor putea face vreodată! Şi acesta era numai începutul unei noi generaţii de ierarhi străini de duhul Ortodoxiei şi nevrednici poate, duhovniceşte vorbind, de a pune pe capul lor mitra de episcop. Se simţea duhul silnic şi străin al unei şcoli apusene; alte cetiri, decât cele scrise în «limba vechilor Cazanii»; slove noi pentru oameni noi; alt mediu, decât cel al aşezămintelor monahale, adevărate vetre şi şcoli ale nevoinţei şi sfinţeniei. Se impunea acum, cu forţa, altă tradiţie a relaţiilor dintre Biserică şi Cezarul pământesc: nu mai exista acum acea frumoasă rânduială, prin care blagocestivii domnitori erau unşi de către Mitropoliţii vremii. Se întrerupea un lung şir de ierarhi, ce se urca până la Alexandru cel Bun al Moldovei, la Alexandru, fiu al lui Basarab al Ţării Româneşti. Un Stat fără de Dumnezeu, călcător de lege şi stricător de tradiţie, avea acum să dea o altă generaţie de arhierei Bisericii româneşti.
          Dacă seminarul de la Mănăstirea Neamţ ar fi trăit în chiliile însufleţite de Sfântul Paisie Velicikovski, acest teolog şi dascăl isihast, cu profesori purtând rase călugăreşti, atunci sigur că seminarul ar fi putut pregăti clerici cu adevărat ortodocşi. Seminarul ieşean, însă, nu... El avusese încă din 1821 profesori ardeleni ca Bob, nepot de episcop uniat, el însuşi fost uniat; ca Vasile Pop, doctor în filozofie, autor de scriere latină asupra (împotriva) obiceiurilor populare româneşti…ca Mamfi şi Costea, crescuţi în acelaşi spirit naţional şi laic… În acest amestec al patriotismului de acasă, al ideilor de origine romană, de simpatie pentru apusul francez, pentru limbă, pentru civilizaţia lui liberală - pe de o parte, şi cu ortodoxismul strict - pe de alta, care se răzima pe nestrămutate canoane, se formă un alt rând de conducători şi reprezentanţi de căpetenie a Bisericii noastre.» (Istoria Bisericii Româneşti, N. Iorga, vol.2, pag. 243, 246).
De fapt, era un început al politicii bisericeşti propovăduite în vremurile actuale – diplome în străinătate, dar nu obţinute la academiile teologice ortodoxe, ci la renumitele academii catolice sau protestante, la Londra, Paris, Geneva etc. Încă din vremea lui Cuza, s-a urmărit o nouă orientare a Bisericii, prin iniţiativa personală a lui Kogălniceanu (pe atunci, prim-ministru al României) care, prin Legea seminarelor din 1860, îmbogăţea programul seminarului din Iaşi, încercând instituirea unei Facultăţi de Teologie. Mai târziu, în 1864, avea să treacă seminarele sub organizarea generală a învăţământului, rupând legăturile lor fireşti cu episcopatul şi dându-le o orientare laică, cu profesori aleşi doar pe criteriul ştiinţific şi numai dintre laici. În aceste condiţii, Al. I. Cuza a fost cel care a început lupta împotriva descentralizării Bisericii. Ca urmare, se constituie două grupări conducătoare ale Bisericii: una, păstrând linia canonicităţii bisericeşti, iar cealaltă, luptând pentru introducerea inovaţiilor guvernului. Din cea dintâi făceau parte episcopi ca Sofronie Miclescu, Nifon Rusailă sau Calinic de Râmnic, care «indiferenţi pentru astfel de vălmăşaguri ale lumii, făceau parte din vechiul episcopat canonic», iar din cealaltă partidă, mai puţin canonică, făceau parte reprezentanţi ai Bisericii precum Calinic Miclescu, devenit mitropolit al Moldovei, pentru loialitatea sa faţă de guvern, sau mari feţe bisericeşti «necanonice», Neofit şi Filaret Scriban, şi Iosif Bobulescu, aflaţi în fruntea luptătorilor.

          Decăderea de atunci e vremea de acum
          Perioada de domnie a lui Cuza culminează cu acea etapă de tristă pomenire din viaţa Bisericii, când deja nu se mai poate vorbi despre reprezentanţii Bisericii ca fiind apărători şi păstrători ai minunatului tezaur ortodox, moştenit de la strămoşii noştri, cât şi a tot ceea ce implică Ortodoxia. Principala cauză pentru care se dă lupta nu mai este aceeaşi pentru care militau Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ierarh Nicolae, Spiridon, Vasilie cel Mare, şi anume păzirea cu scumpătate a dogmelor şi a canoanelor bisericeşti. De data aceasta, marii ierarhi ai Bisericii se lasă conduşi de un curent politic străin de Ortodoxia Sfinţilor Părinţi: „Iar cât despre politica pe care au urmat-o în organizarea bisericească a Românilor, aiurea se cuvine a o înfăţişa şi a o judeca din punct de vedere naţional, permanent şi ireductibil, căci de un punct de vedere canonic ortodox nu se poate vorbi la nişte episcopi care de la început până la sfârşit au mers după indicaţiile Statului” (Istoria Bisericii Româneşti, N. Iorga, vol.2, pag. 250).

          Iată numai în puţine cuvinte... cine a fost adevăratul Al. I. Cuza: departe de aprecierile şi osanalele prin care mulţi îl elogiază. Putem vedea desigur, dincolo de aceste aclamaţii, care este rostul şi scopul. Cine se identifică cu Al. I. Cuza, desigur că îl va aclama pretutindeni şi totdeauna.
Şi nu numai atât... să mai pomenim şi despre statuia sa (vezi foto), ridicată pe coama Dealului Patriarhiei din Bucureşti (trebuie adăugat şi amănuntul poziţionării statuii cu partea dorsală spre Sfântul Altar al bisericii patriarhale, într-un gest edificator prin el însuşi)...
Cu statuie sau fără, mă întreb însă şi eu ca simplu ortodox: Cum oare vor face parastas noului Iulian Apostatul al românilor? Cum oare vor îndrăzni să-i aducă Domnului rugăciunea: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău”?

De-o vreme încoace s-au purtat discuţii aprinse pe seama sfintelor moaşte. Fiecare, în cunoştinţă de cauză fiind, sau nu, şi-a dat verdictul autenticităţii, sau al neautenticităţii unor trupuri neputrezite, declarate sfinte moaşte. Este ştiut lucru că nu orice trup neputrezit poate fi venerat şi numit drept sfinte moaşte. Iar printre sfintele moaşte autentice, chiar dacă nu sunt trupuri întregi, pot fi şi osemintele, rămăşiţele unor sfinţi, pentru care avem mărturie miile de sfinte moaşte din Ţara Sfântă sau din alte părţi ale lumii. Cert este că primul criteriu în canonizarea unui sfânt este mărturisirea de credinţă, ortodoxia cea adevărată, nepervertită cu ereziile ecumenice de azi, pilda vieţii şi învaţăturii propovăduite de acesta. În cazul în care nu sunt îndeplinite minimum de condiţii de mai sus, prezenţa trupului neputezit ar trebui să dea de gândit.

            Să vedem ce spun Legile Bisericii Ortodoxe
            Pentru a nu ne pierde prea mult în amănunte, să ne oprim asupra lucrării numite “Îndreptarea Legii”, cap. 37, glava 37, care tratează problema unei eventuale afurisenii. În privinţa unui trup neputred, putem să ne întrebăm dacă la mijloc nu este vreo afurisenie sau blestem, motiv pentru care trupul nu se descompune. Astfel, în lucrarea mai sus numită, aflăm că trupurile rămân nedezlegate după moarte, în următoarele condiţii:

1. cel care este blestemat numai în părţile dinainte i se ţine trupul întreg;
2. cel care este antematisit se arată verde şi degetele-i sunt zbârcite;
3. cel care se arată negru este afurisit de către arhiereu;
4. cel care se arată alb este afurisit de către legile dumnezeieşti.

            La Boroaia, în primăvara lui 2006, zarvă mare
            Au fost descoperite rămăşiţele pământeşti ale regretatului părinte Ilarion Argatu. Dar… nu chiar rămăşiţe, fiindcă, de fapt, trupul era aproape neputred. Unii susţineau cauza sfinţeniei vieţii sale şi i se închinau ca unui sfânt; alţii ripostau, considerând că „de fapt, era doar schelet cu rămăşiţe de păr (care se descompune foarte greu), deşi sicriul putrezise în totalitate”. Cât despre credincioşii evlavioşi, se spune că se închinau la «racla cu sfinte moaşte (bucăţi de cadavru) aşezată în Biserică» (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ilarion_Argatu). Deşi decizia ierarhilor din B.O.R. a fost ca să rămână în biserică timp de 40 de zile şi apoi să fie îngropate în curtea lăcaşului, credincioşii au construit un baldachin şi l-au aşezat în pronaosul bisericii, aproape de criptă, racla fiind lăsat desfăcută şi acoperită doar cu sticlă. Din nou, părerile sunt împărţite. Legile Bisericii (glava 40 – «Îndreptarea Legii»), sfătuieşte că «dacă s-a aflat în mormânt trup întreg şi păr să nu aibă nicidecum, aceasta dă de gândit şi este îndoială, dacă este afurisit sau nu; totuşi trebuie trupul acela să fie scos afară din mormântul în care a fost şi să-l pună în alt mormânt curat şi neîntrebuinţat. Şi, după ce va trece timp îndeajuns, dacă trupul acela s-a aflat întreg desfăcut, e bine, iar dacă s-a aflat nedesfăcut, să ştiţi că este afurisit şi cere iertare ca să fie izbăvit de afurisenie. Iar dacă s-a aflat vreun om afurisit şi i s-au citit de către arhiereu rugăciunile de iertăciune şi acel trup nu s-a desfăcut din cauza afuriseniei, să fiţi încredinţaţi că a săvârşit o nedreptate.»

            Dacă o fi sfânt sau nu, părintele Argatu, nu este în puterea noastră a o zice. Dar nici nu putem să ne lăsăm înşelaţi de copilăriile unora. Realitatea este următoarea: Sicriul în care este acum părintele Argatu, este închis cu un capac şi are o ferestruică mică de sticlă, prin care se poate vedea un pic fruntea. Mai multă lume a observat că în interior, au apărut musculiţe, care stau la lumină pe această sticlă. De ce nu s-ar ridica capacul? Pentru că prezenţa acestor insecte dovedeşte faptul că procesul de descompunere a trupului părintelui Argatu este în continuă evoluţie. Şi, atunci, mai putem vorbi despre sfinte moaşte, sau despre un trup ajuns la o stare nedefinită de descompunere? Nu vreau să răstălmăcesc lucrurile, dar dacă am compara trupul neputrezit al părintelui Argatu cu unele sfinte moaşte autentice, se poate vedea o diferenţă mare. Din filmările şi fotografiile care s-au făcut în momentul dezhumării, şi mai târziu se poate vedea că trupul părintelui este muced, hoit, de culoare neagră. Din relatările martorilor oculari, a reieşit că nu a avut nici miros de mireasmă. Şi, dacă ţinem cont de precizările mai sus menţionate, ale glavei 37, «Îndreptarea legii», care spune că: «acela care se arată negru este afurisit de către arhiereu», suntem îndreptăţiţi să credem că la mijloc este totuşi o afurisenie. Şi în concluzie… pe cine venerăm, ca pe nişte sfinte moaşte? sau transformăm trupurile neputrezite în mijloace de umplut buzunarele…?

            Alt dubiu asupra vieţii părintelui Argatu
           În cartea «Răspunsuri duhovniceşti ale Părintelui Ilarion Argatu la întrebările credincioşilor» (Ed. Mila creştină, 2006), se vorbeşte despre «deschiderea Sfintei Cărţ»i, care, zice-se, «se face numai după trei zile de post negru. Stai în genunchi, te închini, săruţi Sfânta Evanghelie şi spui: «Doamne arată-mi mie păcătoasa…» (spui dorinţa pe care o ai), apoi te rogi de preot, după ce ai deschis cartea şi ai auzit ce ţi-a căzut să-ţi spună ce trebuie să faci, după citirea Evangheliei, la care ai deschis. Nu o tălmăceşti singur,ca nu ai darul acesta, oricât de înţelept ai fi sau ai crede că eşti.»
            Nu ştiu ce pravilă bisericească permite clericului deschiderea Sfintei Evanghelii pentru a ghici viitorul. Oricum, în aceste condiţii intrăm în domeniul divinaţiei; fie că este săvârşită de preot sau mirean, lucru care se canoniseşte grav de Sfinţii Părinţi. Ghicirea viitorului prin deschiderea cărţilor sfinte este canonisit ca şi păcatul vrăjitoriei. Nu ştiu ce sfânt al Bisericii Ortodoxe a practicat vreodată divinaţia pe cărţile sfinte. Sau nu ştiu care lege, canon, sau frântură din pravilă i-ar fi permis părintelui Argatu să facă acest lucru, care se încrie printre fărădelegile osândite de Biserică. Deci, cine era părintele Argatu, atunci când, chiar şi după zile de post negru, deschidea Sf. Evanghelie pentru a ghici viitorul unuia sau altuia? Era preot sau vraci? Şi ştiut lucru este că vracii (ghicitorii) nu sunt de la Dumnezeu. Şi Simon Magul era tot vrăjitor, şi... a moştenit blestemul Sf. Ap. Petru, afurisenia şi osânda. Să nu fi moştenit şi «cuviosul» Ilarion Argatul blestemul sfintelor canoane, afurisenia legilor şi pravilei bisericeşti, folosindu-se de cărţile sfinte ale Bisericii în săvârşirea unor servicii, care ţineau mai mult de latura ocultismului, decât de cea bisericească. Aşa fac vrăjitorii de azi: se folosesc de sfinte cruci, de icoane, ca prin prezenta acestora să aibă mai mari sorţi de izbândă.

            Cât despre păcatul avortului..., iarăşi alt dubiu
            Sfătuia părintele Argatu că pentru a spăla păcatul unui avort este nevoie de 14 zile, în care trebuia «să participi la cele 14 Sfinte Liturghii, la care se adaugă alte 14 zile de vineri cu ajunarea completă, cu aprinderea acasă a 9 lumânări, care se aprind şi ard în timp ce tu faci rugăciuni dimineaţa, la prânz, sau când vii de la serviciu, seara înainte de culcare şi la 12 noaptea, când se încheie şi postul şi rugăciunea şi tot în patru timpi faci cele 40 de metanii. În cele 14 zile de post, vinerea, dai la un sărac milostenie -mâncare de post, pe care tu ai fi mâncat-o, sau ceva bani şi spui săracului numele tău de botez (ex: Anca mă numesc, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine) şi dai banul sau ce ai luat de mâncare.»
            Păi…, să te tot mărturiseşti la un asemenea duhovnic! Sfinţii Părinţi opreau de la Sfintele Taine ani de-a rândul pe femeia care făcea avort, pe când părintele Argatu o rezolvă în mai puţin de 4 luni (luând în calcul cele 14 vineri de post). Avortul reprezintă o crimă premeditată. Să se poată spăla atât de uşor? Mă îndoiesc… mă îndoiesc şi de duhovnicia părintelui Argatu, mă îndoiesc şi de încrederea celor care se mărturiseau la el.
            Astfel stând lucrurile, avem de-a face cu un «sfânt» sau cu un caz al unui trup nedezlegat, pentru care zice Sfântul Vasilie cel Mare, că semnele trupului nedezlegat, din pricina vreunei afurisenii sunt acestea:

1. trupul este nedezlegat (nedescompus);
2. este deformat şi urât;
3. este greu mirositor şi puturos;
4. este umflat;
5. pricinuieşte frică şi cutremur celor care-l privesc. (vezi Pidalion, Tâlcuire la can. 7 al Sfântului Grigorie de Nyssa).

Lăsăm concluziile în seama cititorilor noştri; însă, în cazul părintelui Argatu, se potrivesc următoarele trăsături: este nedezlegat, (neputred), deformat, urât, greu mirositor şi pricinuieşte frică.
«Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor înşela pe mulţi.» (Matei 24, 11)