De curând, în presa virtuală ortodoxă, pe un site patronat de trustul TRINITAS şi aflat probabil sub ascultarea directă a Patriarhiei Române, a apărut un articol conceput sub forma unui atac la adresa Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. La finalul acestor acuze, autorul îşi lansează ultima provocare, alcătuită sub forma unei întrebări: „În concluzie: cine minte şi încalcă flagrant Sfintele Canoane ale sinoadelor ecumenice? Aştept răspunsuri...”
Încă din primele paragrafe ale articolului, se aduce în prim-plan un citat din Epistola I Canonică a Sfântului Vasilie cel Mare: „Începutul separării a fost schisma, iar prin această despărţire ei (schismaticii, ereticii), nu mai au harul Sfântului Duh care nu li se mai dă din momentul despărţirii lor.” Urmează câteva afirmaţii teologice adevărate în esenţa lor, cu privire la Duhul Sfânt, ca legătură între Hristos şi credincioşii Săi; ca mijloc prin care Dumnezeu coboara la om pentru ca omul să se înalţe la Dumnezeu şi ca o condiţie absolut necesară pentru mântuire.
Din loc în loc, autorul a subliniat anumite pasaje care, după părerea sa, „ating” în mod direct „problema stiliştilor”: „harul este necesar chiar de la începutul procesului de mântuire, fiindcă nimeni nu poate intra în comuniune cu Dumnezeu fără ajutorul Lui”; „Orice încercare a omului de a se înălţa la Dumnezeu fără coborârea lui Dumnezeu la el este rezultatul unei mândrii, care sfârşeşte tragic, cu prăbuşirea spirituală şi morală a omului, aşa cum s-a întâmplat cu Adam”; „Fără har omul nu poate intra în comuniune cu Dumnezeu”.
La sfârşitul acestor afirmaţii, autorul îşi propune să demonstreze „logic” „absenta Harului în BOSV”. Imediat, el vine cu decizia sa personală şi probabil „infailibilă” după părerea lui: „BOSV nu deţine Harul deoarece NU L-A PRIMIT”.
***
Cam atât cu minciunile. De acum înainte, rândurile care urmează ne aparţin, şi nădăjduim că ele vor sluji la clarificarea unor chestiuni canonice şi dogmatice pe care probabil cei ce ne acuză nu le cunosc îndeajuns.
1. Schisma în Biserica Ortodoxă Română. Cui aparține schisma ?
Conceptul de schismă reprezintă ruperea sau îndepărtarea de la Una, Sobornicească și Apostolească Biserică a lui Hristos. De aceea, toată judecata canonică și bisericească nu se referă la o altă Biserică decât la cea întemeiată de Sfinții Părinți de la cele 7 Sfinte Soboare Ecumenice și celelalte locale. Nu putem vorbi de o altă adevărată Biserică decât numai de aceea care păstrează neatinse toate aceste moşteniri patristice, adică ceea ce numim îndeobşte Sfânta Tradiţie: dogmele, canoanele şi rânduielile bisericești ale ale Sfinților Părinți. Putem judeca dacă o biserică este sau nu eretică sau schismatică numai atunci când o punem față în față cu adevărata Biserică a lui Hristos. Nu comuniunea cu patriarhiile oficiale face ca o Biserică să fie canonică, ci numai şi numai păstrarea cu scumpătate (de cele mai multe ori, cu preţul jertfei), a ceea ce ni s-a predanisit încă de la întemeierea ei de către Hristos, Care este Mirele şi totodată Capul ei cel nevăzut.
Despre unitatea (sobornicitatea) Bisericii ca trăsătură de căpătâi a acesteia, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „(...) astfel, cum ne învaţă Scriptura şi Sfinţii Părinţi, Biserica adevărată a lui Hristos este una singură, din care în diferite timpuri s-au despărţit diverse adunări eretice şi grupuri schismatice”. La fel spune și Sfântul Chiril al Ierusalimului: „Mărturisirea credinţei ne învaţă despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, pentru ca să te păzeşti de stricăciunea adunărilor eretice și schismatice si să fii totdeauna în Sfânta Sobornicească Biserică.”
După cum se ştie din istoria bisericească, la data de 1 octombrie 1924 (stil vechi), în Biserica Ortodoxă Română, vechiul calendar iulian bisericesc pe care Sfinții Părinți de la Sinod I Ecumenic de la Niceea l-au stabilit a fi folosit de către Biserică până la sfârşitul veacurilor, a fost înlocuit un calendar de sorginte apuseană, papistă (chipurile mai exact din punct de vedere astronomic, dar de fapt plin de lipsuri), numit „calendarul gregorian”, după numele papei Grigorie al XIII-lea, cel care îl introdusese în uzul „bisericii” apusene. Prin introducerea acestui calendar (pe care Biserica de stil nou îl numeşte „calendar iulian îndreptat”, cu scopul de a deruta), data de 1 octombrie va deveni 14 octombrie, iar acest salt de 13 zile înainte s-a săvârşit într-o singură noapte.
Biserica a „adormit” pe 1 octombrie, iar după un somn de o zi, s-a trezit înaintată cu 13 zile. Toţi sfinţii pe care ea îi prăznuieşte în decursul acestor zile au fost pur şi simplu desfiinţaţi, suprimaţi, prin „puterea” unui aşa-zis „congres” numit în mod abuziv „panortodox”, pentru simplul motiv că mai mult de jumătate din Bisericile Ortodoxe nu au participat la el. Această adunare tâlhărească, întrunită sub conducerea patriarhului constantinopolitan Meletie Metaxakis (cunoscut francmason de gradul 33), va veni practic să dărâme autoritatea sfântă a adevăratelor soboare ecumenice, la care au luat parte Sfinţii Părinţi pe care astăzi Biserica îi cinsteşte cu evlavie. Hotărârile acestor soboare, de sus însuflate, pecetluite pe veci cu voia Sfântului Duh, au fost călcate în picioare de câţiva episcopi şi câţiva mireni, aflaţi în majoritate, din care cei mai mulţi au fost aduşi acolo cu forţa şi împinşi să semneze orbeşte nişte hârtii care au schimbat pentru totdeauna faţa Ortodoxiei secolului XX.
Introducerea calendarului greogorian în uzul Bisericii avea să încalce mai multe canoane ale Sfinţilor Părinţi de la Sinoadele ecumenice: can. III de la Sinodul II ecumenic; can. VII de la Sinodul al III ecumenic; can. I de la Sinodul al IV-lea ecumenic; can. I de la Sinodul al IV-lea ecumenic; can. I de la cel de-al VII-lea Sinod ecumenic şi locale: can. I de la Sinodul din Antiohia, can. XXI de la Sinodul din Gangra, can. XIX de la Sinodul din Sardichia, can. 37 de la Sinodul din Laodikia etc.
Începând din această clipă, în Biserica Ortodoxă Română s-a produs o schismă. De o parte, au rămas cei credincioşi Sfintei Tradiţii, care au văzut în schimbarea calendarului o abatere dogmatică şi canonică cu implicaţii din cele mai grave, care avea să deschidă calea inovaţiilor în materie de credinţă şi a compromisului dogmatic (ecumenism, modernism, laicizare, serghianism – aşa după cum se poate vedea astăzi în ortodoxia oficială). Din această rădăcină sfântă şi sănătoasă s-au rupt cei ce au introdus schimbarea calendarului – actuala Biserică Ortodoxă Română (B.O.R.).
În aceste condiţii, este mai mult decât evident că vina schismei aparţine întrutotul părţii din Biserică ce a părăsit aşezămintele patristice şi adevărata Biserică Ortodoxă de Răsărit şi a ales să îşi întoarcă faţa şi cugetul către Apusul eretic. Chiar şi cu aceste dovezi de necombătut, Biserica de stil nou a acuzat dintotdeauna Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România de schismă, cu toate că Biserica noastră nu numai că nu a părăsit credinţa şi mărturisirea obştească a Bisericii Ortodoxe Române de dinainte de anul 1924, îngrădindu-se de înnoirile stricate și predate anatemei, dar a şi apărat acest adevăr cu preţul a multe vieţi omeneşti.
În tâlcuirea celui dintâi canon al său, Sfântul Vasilie spune despre schismatici că „după ce s-au dezbinat de la trupul Bisericii adevărate a lui Hristos, au pierdut Darul şi nu mai pot pe alţii a-i boteza, ori a-i hirotoni, sau a da Darul de care prin dezbinare s-au lipsit”. Schisma s-a agravat şi mai mult când, în 1926 şi 1929, Biserica de stil nou a serbat Paştele la o dată anticanonică (înaintea paştelui iudaic).
2. Lipsa Darului la schismatici (înnoitorii în materie de credință)
Lipsa Darului în BOR nu este nici pretenție nejustificată a BOSV, nici simplă afirmatie aruncată fără chibzuință și discernământ duhovnicesc. Este întrutotul decizia Sfinților Părinți care prin canoanele mai sus menţionate, îi caterisesc pe cei ce „introduc sau numai acceptă scornituri în materie de credinţă”, precum introducerea calendarului gregorian în uzul Bisericii; schimbarea datei Paştelui din 1926 şi 1929; reducerea sau chiar anularea postului Sfinţilor Apostoli; prăznuirea marilor sărbători ale Bisericii la aceeaşi dată cu ereticii lumii: catolicii, protestanţii şi neo-protestanţii.
La aceste canoane ale Sfinţilor Părinţi, se adaugă anatemele patriarhilor celor patru Patriarhii ortodoxe (Alexandria, Constantinopol, Antiohia şi Ierusalimul), recunoscute şi publicate sub denumirea de Enciclice Sinodale (Sigilioanele patriarhale) din 1583, 1756, 1848, prin care cei ce au introdus sau numai au acceptat inovaţii în materie de credinţă (precum cele de mai sus), sunt caterisiţi de Sinoadele Patriarhiilor Ortodoxe şi numiţi „lipsiţi de Dar”. Deci noi, BOSV numai în temeiul unei sfinte supuneri și conglăsuiri cu Sfinţii Părinţi de la cele 7 sfinte Sinoade Ecumenice şi în aceeași conglăsuire cu purtătorii de Duh Ierarhi ai Sinoadele Patriarhiilor Ortodoxe, care prin ale lor canoane și enciclice sinodale, îi numesc pe înnoitorii în materie de credință (schismatici) „caterisiţi şi lipsiţi de Dar”, aceeași decizie o păstrăm și noi în raport cu aceștia.
Peste toate aceste canoane, se mai adaugă, din păcate, şi acţiunile ecumeniste întreprinse în ultimele decenii de către ierarhii B.O.R. (şi în aceeaşi măsură de către toate Bisericile din Ortodoxia mondială, indiferent de stilul calendaristic urmat; la fel de ecumeniste sunt şi Biserica Ortodoxă Română şi cea Rusă ori cea Sârbă). Venim cu exemple de factură recentă (unele probabil săvârşite chiar în timpul în care autorul articolului de pe blog îşi lansa ideile în spaţiul virtual):
a.) După cum ne informează agenţia de ştiri Basilica (patronată de acelaşi trust TRINITAS care are în subordine şi blogul pe care îl avem în discuţie), în luna septembrie a anului 2010, Patriarhul Daniel a „binecuvântat” o adunătură ecumenistă la mănăstirea interconfesională din Bose, Italia. În introducerea scrisorii trimise din partea Patriarhiei Române, prin intermediul Mitropolitului Serafim al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, patriarhul B.O.R. spune: „Am primit cu bucurie invitaţia Preacuviosului Părinte Enzo Bianchi, superiorul mănăstirii Bose, de a participa la lucrările celui de-al XVIII-lea congres ecumenic internaţional de spiritualitate ortodoxă, organizat între 8-11 septembrie 2010, de mănăstirea pe care o îndrumă Preacuvioşia Sa”.
Iată bucuria lor – aceea de a primi a fi alături de un „preacuvios Părinte” lipsit de dumnezeiescul Botez, de „sfânta luminare”, aflându-se în întunericul ereziilor proliferate de Vatican. Nu înţelegem unde este bucuria de a fi invitat de un eretic, care cheamă la el un ierarh ortodox nu pentru a fi luminat de către el cu Sfântul Botez în dreapta credinţă, ci pentru a-i cere să îi „binecuvinteze” şi să îi confirme rătăcirea de la adevăr).
b.) Între 11-13 septembrie 2011, a avut loc la München, în Germania, cea de-a 11 – a Întâlnire pentru „pace”, care este derulată de Organizaţia comunităţii romano-catolice Saint Egidio şi de comunitatea religioasă locală, unde se desfăşoară întâlnirea. La respectiva întâlnire au luat parte reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi ai comunităţilor creştine, precum şi reprezentanţi ai altor religii din lume. Reprezentanţii B.O.R. la această adunare ecumenistă au fost patriarhul Daniel şi Teofan, mitropolitul Moldovei.
Despre această nouă cădere a Bisericilor Ortodoxe oficiale, Mitropolitul grec Serafim de Pireu, ce aparţine Bisericii de stil nou, a făcut următoarele afirmaţii: „Încălcarea nedisimulată, evidentă şi demonstrabilă a Dumnezeieştilor şi Sfintelor Canoane ale Bisericii celei Una, Sfinte, Universale şi Apostolice a lui Hristos constituie pentru cei de mai sus o ruşine şi o cădere pe care nici sângele muceniciei nu poate să o spele, pentru că în cunoştinţă de cauză şi în mod conştient trădează şi dispreţuiesc cuvântul Întemeietorului şi Mântuitorului lumii: „Cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis” (Ioan 5, 23).”
Iată ce spun şi Sfinţii Părinţi despre aceste lucruri:
Canonul 10 apostolic: ,,Dacă cineva s-ar ruga împreună cu cel înlăturat din obştea creştinilor, chiar în casă, să se afurisească”.
Canonul 45 apostolic: ,,Episcopul, preotul sau diaconul care se roagă, numai, împreună cu ereticii, să se afurisească; iar dacă a îngăduit acestora să săvârşească ceva ca unor clerici, să se caterisească”.
Canonul 64 apostolic: ,,Dacă un cleric sau laic ar merge la sinagoga iudeilor sau a ereticilor, pentru a se ruga, să se caterisească şi să se afurisească”.
Tainele săvârşite în afara Bisericii Una Sobornicească și Apostolească nu sunt valide. Darul sfințitor se dăruiește numai prin adevărata Biserică a lui Hristos (cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească) şi prin adevărații slujitori ai Ei, după cum zice și Sfântul Irineu: „Căci unde este Biserica, acolo este şi Duhul lui Dumnezeu; iar unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo negreşit este Biserica şi tot Darul”. Aici şi doar aici este singurul loc unde lucrează harul sfinţitor şi mântuitor, adică unde sunt valabile cele Şapte Taine ale Bisericii. Ea este Trupul mistic al lui Hristos şi numai în ea se poate plini îndumnezeirea omului. În afara graniţelor Bisericii Ortodoxe, Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, există numai forma exterioară a tainelor, golită de Darul Sfântului Duh cel de viaţă făcător şi mântuitor. Aceste forme exterioare primesc conţinutul harului doar după revenirea persoanelor la Biserica-Mamă.
Trebuie știut că pierderea Darului este un proces care afectează treptat o Biserică şi în acest proces există şi excepţii individuale îngăduite până la o vreme de Pronia Divină. Nimeni nu poate afirma despre oricare Biserică că exact în anul, ziua, ora..., aceasta a pierdut Darul sfințitor. Însă această perioadă de iconomie dumnezeiască nu merge la nesfârșit, iar dacă schisma nici nu se dorește să fie îndreptată, este clar că Darul lui Dumnezeu nu mai este lucrător în această biserică căzută în schismă.
Nu este nevoie de întrunirea vreunui nou sinod ecumenic sau local pentru a condamna Bisericile căzute în schismă sau erezie, pentru că ele sunt deja condamnate de către Sfinții Părinți prin ale lor canoane. Nouă nu ne rămâne decât să ne îngrădim, să ne separăm de aceste biserici pentru a nu cădea și noi sub osândirea la care sunt deja supuse acestea, iar acest lucru ne determină să nu recunoaștem tainele săvârșite în afara Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, deci cele ale schismaticilor și ereticilor.
***
Următorul „punct de atac” al autorului articolului scris împotriva Bisericii noastre îl reprezintă hirotonia episcopului Galaction Cordun, pe care el o consideră necanonică: „Dupa ce a constientizat ca a pierdut toate "favorurile si gradele" Galaction Cordun aderă la BOSV în data de 21 mai 1955 (la o luna dupa caterisire), unde este primit ca "mitropolit" şi în această calitate a început să hirotonisească preoţi şi diaconi (dupa cum scrie pe site-ul oficial al BOSV)” .
3. Hirotonia validă a episcopului Galaction Cordun
În ceea ce priveşte primirea în Biserică a ierarhilor aflați în schismă - pentru cazul în care în Bisericile din care ei vin există succesiunea apostolică, iar rânduiala hirotoniei lor a fost săvârşită întocmai după canoanele Bisericii Ortodoxe, rânduiala canonică spune că este posibilă primirea lor (a ierarhilor, n.n.) prin mirungere sau pocăinţă. Acestor persoane li se păstrează aceeaşi treaptă ierarhică în care se aflau înainte de revenirea lor la trupul Bisericii celei adevărate.
Cazul episopului Galaction este o excepție, fiind dealtfel şi singura din toată istoria BOSV, având ca temei principiul iconomiei bisericeşti. Ea a fost făcută la sfatul şi îndemnul Chinotitei Athonite a Sfântului Munte (1928) și a patriarhului Ierusalimului, Damianos (1930).
Din pricina schimbării calendarului, în anul 1926, părintele Glicherie Tănase va pleca din schitul Pocrov al Mănăstirii Neamţ, unde avusese funcţia de egumen, întărind relaţii de colaborare cu zeloţii din Sfântul Munte, grupați în Liga Zeloţilor (n.red: zelot: râvnitor al dreptei credinţe), aflați sub conducerea părintelui Arsenie Cotea. Liga Zeloţilor era formată dintr-un număr de 450 de monahi athoniţi, gata pentru apărarea Ortodoxiei împotriva inovaţiei calendariste, văzută ca un început al punerii în practică a ereziei ecumenismului.
Colaborarea părintelui Glicherie cu această organizare ortodoxă athonită s-a realizat prin mijlocirea ieroschimonahilor Varuh și Zosima, plecați în Sfântul Munte datorită acţiunilor violente îndreptate la adresa călugărilor ce protestau împotriva introducerii noului calendar greogorian în BOR. În primăvara anului 1927, cei doi pustnici vor trimite, prin intermediul unor creştini apropiaţi ai părinților Glicherie și David (ce se aflau adăpostiți în pustia de la Râpa lui Coroi) o epistolă, prin care erau chemaţi să li se alăture în mica lor sihăstrie din Grădina Maicii Domnului.
În toamna anului 1927, cuvioşii părinți Glicherie și David pornesc spre Sfântul Munte, stabilindu-se, alături de cei doi fraţi întru Hristos Varuh şi Zosima, la schitul Bunavestire, ce aparţinea de marea mănăstire grecească Pantocrator. La scurtă vreme, s-a aflat şi la mănăstirea Prodromu că printre călugării români ce lucrează moşiile mănăstirii Pantocrator se află şi cuviosul Glicherie din România. În această vreme, la schitul Prodromu se afla monahul român Arsenie Cotea, care îl cunoştea pe părintele Glicherie din vremea stăreţiei acestuia la schitul Pocrov. Vrând să-i întoarcă dragostea și ospitalitatea cu care părintele Glicherie l-a primit pe acesta în 1925 la schitul nemţean, părintele Arsenie a cerut binecuvântare de la starețul schitului, arhimandritul Ioasaf, să îl primească în mănăstirea românească pe părintele Glicherie. El va rămâne aici mai multă vreme, primind şi tunderea în schima mare, alături de părintele David, cu binecuvântarea Chinotitei Sfântului Munte, chiar din mâinile părintelui Ioasaf.
Aflaţi în Sfântul Munte de aproape un an, părinţii români Glicherie şi David au înaintat mai multe cereri la Chinotita Athonită (conducerea autonomă a Sfântului Munte), prin care au prezentat situaţia necanonică în care intrase Biserica de stil nou din România după anul 1924, relatând totodată şi soarta precară a multor călugări şi creștini dreptslăvitori care, din motivul schimbării calendarului, s-au îngrădit de Biserica schismatică din România. În acelaşi context, părinţii români făceau apel către Chinotită, ca ori să li se acorde binecuvântare pentru a se stabili definitiv în Sfântul Munte, ori să li se acorde ajutor pentru a institui în România o Biserică Ortodoxă după vechiul calendar iulian. Mai concludent, pentru instituirea acestei Biserici era nevoie de un arhiereu care să accepte să vină în România în acest sens.
Decizia Chinotitei Sfântului Munte din anul 1928 a fost fără echivoc: hirotonia vreunui arhiereu athonit pentru Biserica noastră nu era cu putinţă, întrucât canoanele Bisericii Ortodoxe nu permit amestecul unei episcopii străine pe teritoriul canonic şi administrativ al altei jurisdicţii. În schimb, Chinotita Sfântului Munte a sfătuit pe părinții Glicherie și David astfel: „Mergeți în România și țineți aprinsă făclia dreptei credințe a Sfinților Părinți, așa cum ați văzut că se păstrează la noi. Să faceți multă rugăciune la Maica Domnului și ea va rândui pentru Biserica voastră și creștini buni și conducători (ierarhi, n.ed.) pentru aceasta. Întoarceți-vă în România și căutați sprijinul vreunui episcop din Biserica de stil nou. Și, dacă veți găsi unul ca acesta, să nu-l primiți mai înainte de a-l cerceta după mărturisirea de credință (să fie dreaptă și în conglăsuire cu cea a Sfinților Părinți); după hirotonie (să aibă hirotonia de la Sfinții Părinți) și după canoane (situația de reprimire să se încadreze în canoanele apostolice)”.
Cu această binecuvântare şi cu dorinţa de a fi alături de mult-pătimitorii păstrători ai vechiului calendar (monahi şi mireni) din România, Sfântul Glicherie și cuviosul David s-au întors din Sfântul Munte. Ca o dovadă a faptului că sfatul primit din partea athoniţilor a fost de la Dumnezeu, Sfântul Glicherie va obţine aceeaşi binecuvântare şi din partea patriarhului Damianos al Ierusalimului, care va întări cele spuse mai sus, în anul 1930, cu prilejul unui pelerinaj al Cuviosului la Sfintele Locuri.
Mai înainte de momentul 1955, în Biserica de stil nou erau trei episcopi care manifestau simpatie față de Biserica Ortodoxă de Stil Vechi. Este vorba de Atanasie Dincă Bârlădeanul, hirotonit episcop în 1945 şi exclus din B.O.R. de către patriarhul Justinian Marina în anul 1948, din motive politice; Chesarie Păunescu al Dunării de Jos, hirotonit episcop în 1944 și Galaction Cordun, hirotonit episcop în 1935.
Din pricina presiunii şi a amenințărilor sinodalilor din BOR, primii doi episcopi nu au mai revenit la Biserica Ortodoxă de Stil Vechi,. Singurul care a rămas nestrămutat din hotărârea sa a fost episcopul Galaction Cordun, intrat în monahism de la o vârstă fragedă, avându-şi originile ortodoxe în adevărata Biserică – cea anterioară anului 1924. În perioada în care s-a făcut schimbarea calendarului, arhimandritul Galaction era deja cunoscut în mediile bisericeşti ca un potrivnic al noului calendar, despre care începuse să se discute deja în sânul Bisericii, precum și al noului sistem ecumenist şi modernist ce se instala în Biserica Ortodoxă Română prin filiera germană, dată fiind conjunctura politică a ţării, aflată sub controlul trupelor fasciste. Datorită acestui fapt, în perioada 1916-1918, arhimandritul Galaction va avea multe de pătimit din partea conducerii Bisericii, fiind nevoit să trăiască mai mult retras, la adăpostul chiliei sale călugăreşti din incinta Patriarhiei Române. Toată această prigoană va culmina cu arestarea sa şi trimiterea cu domiciliu forţat la mănăstirea Săveni din judeţul Ialomiţa, de unde va fi în cele din urmă eliberat şi reprimit la patriarhie în calitate de slujitor al Bisericii Ortodoxe.
După încheierea primului război mondial şi formarea României Mari, noul guvern a decis ca toate persoanele considerate ,,anti-sistem” în anii războiului să fie excluse din conducere, iar această hotărâre s-a aplicat inclusiv în Biserică. Arhimandritul Galaction a fost cel dintâi vizat în acest sens, însă pentru calitățile sale de om intelectual, autor al mai multor volume de traduceri și lucrări teologice originale, nu a putut fi înlăturat.
După anul 1924, fiind arhimandrit, Galaction Cordun se afla încă în comuniune cu schismaticii calendariști din necesitate, pentru pacea și consolidarea Bisericii, dar mărturisea cu orice prilej şi înaintea oricui că nu îşi simte cugetul împăcat şi că schimbarea calendarului s-a făcut necanonic. Credea şi nădăjduia că într-o zi un Sinod panortodox va aşeza lucrurile înapoi, pe vechiul şi sfântul făgaş al Bisericii.În anul 1935, părintele Galaction Cordun va fi hirotonit întru episcop, continuând să stea ca un ghimpe în coasta sinodalilor de atunci, lucru pentru care a şi avut de suferit tot timpul, fără a renunţa vreodată la mărturisirea sa de credință. În anul 1949, pe motivul pensionării, prinde prilejul de a se dezice de ierarhia schismatică. Din acest moment, preasfinţitul Galaction va sluji numai în mănăstirea Râmeț (unde îşi dorea înfiinţarea unei episcopii pe stil vechi), ținând vechiul calendar și toate rânduielile Bisericii adevărate, fără a mai co-liturghisi cu vreun alt arhiereu al Bisericii de stil nou. Din punct de vedere administrativ însă, mănăstirea Râmeț aparținea Patriarhiei Române, motiv pentru care niciodată nu s-a putut constitui aici nucleul Bisericii Ortodoxe Tradiţionaliste.
În una din predicile rostite după înscăunarea sa ca Mitropolit la la Mănăstirea Slătioara, preasfinţitul spunea: ,,Mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc a ține rânduiala sărbătorilor după pascalia și calendarul gregorian. Dar, pentru că îmi doream să contribui la ridicarea ierarhiei în Biserica Dreptslăvitoare a lui Hristos, am folosit iconomia pentru a nu rupe Biserica şi pentru a pregăti condiţiile de consolidare ale acesteia. Şi iată că au trecut 31 de ani, de atunci și până acum, vreme în care frații mei de slujire și comuniștii au încercat să mă preseze, să mă dea cu totul pe nou și să renunț la mărturisirea dreptei credințe. Mulți dintre cei din Biserică, dar și din afara Bisericii au rostit că de dragul cinstei de episcop am devenit un adept al stilului nou. Nu este așa, situația este total opusă. De dragul dreptei credințe am primit a fi hirotonit episcop, fără de care nu aș fi putut să-mi duc la bun sfârșit planul și dorința ca într-o zi să reclădim din temelii Biserica Drepslăvitoare după canoanele și predaniile apostolice și ale Sfinților Părinți. Dar pentru acest lucru atât de măreț aveam nevoie de sprijinul poporului, căci episcopul singur nu poate constitui Biserica. Nici episcopul nu poate dăinui fără popor, nici poporul fără episcop nu poate să-și făurească ierarhia în Biserică. Dacă în șase ani (1949-1955, n.ed) de când lupt alături de arhimandritul Evloghie (Oța) la reclădirea Bisericii canonice a lui Hristos, nimic nu am reușit, nădăjduiesc ca de aici înainte alături de popor și părinții din această mănăstire, să reușim împreună să ridicăm Biserica în care să ne găsim mântuirea sufletească...”
În vremea retragerii sale la mănăstirea Râmeţ, stareț era numit ieromonahul Evloghie Oţa (viitorul arhiereu al Bisericii noastre), ucenic al episcopului Galaction, care trăise în Sfântul Munte vreme de 20 de ani, fiind intrat în monahism încă din copilărie. Drept mulţumire pentru strădaniile sale neobosite, mulţumită cărora vechiul lăcaş se ridicase din pulberea timpului, părintele Evloghie va fi ridicat la vrednicia de arhimandrit, fiindu-i îngăduit totodată să ţină aici întreg tipicul și rânduiala bisericescă athonită, folosind în uzul liturgic vechiul calendar și tipicul Sfântului Sava.
Din cele zise mai sus credem că era deja îndeplinită una din condițiile Chinotitei - cea cu privirea la mărturisirea dreptei credințe, în persoana episcopului Galaction Cordun.
A doua condiție era cea cu privire la hirotonia acestuia.
Din raportul Patriarhiei Române din anul 1935, cu privire la ridicarea la treapta de episcop a arhimandritului Galaction Cordun aflăm următoarele: „După efectuarea examinării canonice din 27 martie 1935, arhimandritul Galaction a fost hirotonit întru arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului - Noul Severin cu titlul de ,,Craioveanul” în Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti în ziua de 31 martie 1935. Ceremonia hirotonirii a fost oficiată de către următorii trei episcopi: Vartolomeu Stănescu al Râmnicului - Noul Severin (hirotonit episcop în 1912), Gherontie Nicolau al Constanţei (hirotonit episcop în 1923) şi Policarp Moruşca al Episcopiei misionare pentru românii ortodocşi din America (hirotonit episcop în 1935) . Ulterior, episcopul Galaction a fost numit în funcţia de secretar al Sinodului Bisericii Ortodoxe Române”.
În concluzie, episcopul Galaction a fost hirotonit de trei episcopi, dintre care doi aveau hirotonie validă şi succesiune apostolică, fiind hirotoniți mai înainte de 1924 - momentul intrării în schismă a BOR. În virtutea faptului că episcopii Vartolomeu Stănescu al Râmnicului - Noul Severin (hirotonit episcop în 1912) și Gherontie Nicolau al Constanţei (hirotonit episcop în 1923) aveau deplinătatea darului hirotoniei primit de la Sfinții Părinți, putem spune că la rândul lor au transmis acest Dar sfințitor și noului hirotonit, episcopului Galaction, mai ales în condițiile în care acestea susținea o mărturisire de credință dreaptă și în conformitate cu cea a Sfinților Părinți. Chiar și făcând abstrație de cel de-al treilea episcop (Policarp Morușca), hirotonia episcopului Galaction era canonică și validă chiar dacă ar fi fost săvârșită numai de primii doi, cu hirotonii valide la rândul lor, menționați mai sus. Deci în acest caz se împlinea și cea de-a doua condiție a Chinotitei Athonite.
Mai rămânea în discuție a treia condiție, ca episcopul să fie primit după canoane.
Reîntoarcerea episcopului Galaction Cordun în sânul Bisericii Ortodoxe păstrătoare a vechiului calendar, s-a făcut în virtutea rânduielilor canonice ale Sfinților Părinți. Astfel, în ceea ce priveşte reprimirea ierarhilor schismatici în Biserica Dreptslăvitoare, este știut că aceasta, în baza iconomiei bisericești, se face prin pocăință (în cazul în care aceștia au succesiune apostolică și rânduiala hirotoniei lor este săvârșită după canoanele Bisericii Ortodoxe). Acestor ierarhi întorşi din schismă li se păstrează aceeași treaptă ierarhică în care se aflau înainte de revenirea lor la trupul Bisericii celei adevărate. După cum putem vedea și în Pidalion, doi ierarhi schismatici - Zonie și Saturnin - au fost primți în Biserica-Mamă, păstrându-și rangul lor de episcopi (Sfântul Vasile cel Mare, Epistola I canonică).
Ţinând cont de situația prin care trecea Biserica noastră în acea vreme, dar şi pe temeiul principiului iconomiei bisericești, s-a acceptat drept validă hirotonia arhiereului Galaction Cordun, prin mărturisirea dreptei credinţe şi în temeiul canonul I al Sfântului Vasile cel Mare, care printre altele zice: ,,dacă cei ce în vreo oarecare treaptă aflându-se s-au dus împreună cu cei nesupuşi (schismatici), când se vor pocăi (întoarce), să se primească în aceeaşi rânduială (treaptă) în care au fost”. În temeiul acestui canon, dar şi al principiului iconomiei bisericeşti, a devenit validă hirotonia întru arhiereu a mitropolitului Galactin Cordun, care părăsea schisma şi se întorcea la dreapta credinţă. Acest lucru a fost perfect întemeiat din punct de vedere canonic, prin iconomia (pogorământul) Bisericii, însă numai pentru acea vreme (1955) şi niciodată de atunci înainte.
4. Despre caterisirea episcopului Galaction
În articol, se mai spune că „Galaction Cordun adera la BOSV in data de 21 mai 1955 (la o luna dupa caterisire)” si in concluzie fiind caterisit nu avea ce sa transmita mai departe”.
1. Cu riscul de a ne repeta, ne vedem nevoiţi ca în numele adevărului să combatem minciuna de mai sus: caterisirea necanonică a Preasfinţitului Galaction a avut loc la data de 14 Aprilie 1955, la 10 zile după ce avusese deja loc revenirea arhiereului Galaction la Biserica Ortodoxă strămoşească, înfăptuită la 05 aprilie 1955, prin declaraţia publică (mărturisirea de credinţă) din aceeaşi dată. Scrisoarea de mărturisire a fost adresată atât Tribunalului Capitalei Republicii Socialiste România (după titulatura de atunci), cât şi Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, condus de Justinian Marina. Conform propriei sale declaraţii, el devine „Şeful spiritual al Bisericii Pravoslavnice Tradiţionaliste de Răsărit” (Buletinul oficial, nr. 3-4/1956), actualmente recunoscută sub titulatura de Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România.
Primirea sa oficială ca Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Răsărit a avut loc la data de 21 mai 1955, dar la acea dată mărturisirea sa de revenire la Biserica Dreptslăvitoare de Răsărit (Cultul Creştin Tradiţionalist) fusese deja dată. Nici un canon al Bisericii Ortodoxe nu cateriseşte pentru întoarcerea la dreapta credinţă, ci pentru îndepărtarea de la aceasta. Prin urmare, caterisirea episcopului Galaction Cordun de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române (de stil nou) a fost necanonică, iar demonstraţia acestui fapt o vom face mai jos:
Sfinţii Părinţi şi Apostoli poruncesc „a se caterisi sau afurisi cei care încalcă rânduiala sfintelor canoane. Acest lucru presupune să se dovedească faptul că cel învinuit a încălcat rânduiala Sfintelor Canoane şi, abia după aceasta, să fie lipsit de Darul lucrător al preoţiei sau al arhieriei. Deci, abia după judecata Sinodului şi după ce este dovedită învinuirea, să i se aplice afurisenia sau caterisirea” (vezi Tâlcuirea canonului 3 Apostolic). Astfel, canoanele bisericeşti poruncesc Soborului episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi sau să afurisească pe mireni, când aceştia încalcă Sfintele Canoane. În cazul Mitropolitului Galaction Cordun, prin întoarcerea lui la dreapta credinţă, nu poate fi vorba de nici o abatere canonică.
2. Caterisirea nu numai că a fost emisă la o dată ulterioară (14 aprilie 1955) revenirii Preasfinţitului Galaction în sânul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi (05 aprilie 1955), dar ea a fost dată şi de către o structură bisericească separată de cea a B.O.S.V. În organizarea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, Patriarhul Iustinian nu avea nici îndreptăţirea şi nici puterea de a lua vreo decizie, cu atât mai mult de a caterisi un cleric al acestei Biserici, conform Sfintelor Canoane.
3. Caterisirea arhiereului Galaction Cordun a fost o expresie de răzbunare a sinodalilor Bisericii Ortodoxe Române, născută din zavistia pentru reîntoarcerea arhiereului la Biserica adevărată. Sfinţii Părinţi cateriseau pentru lepădarea şi îndepărtarea de la adevărul de credinţă, dar niciodată pentru pocăinţă şi îndreptare către adevărul dumnezeiesc. Arhiereul Galaction s-a desprins de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române din motivul schismei și al colaborării acesteia cu ereticii, despărţirea lui fiind îndreptăţită şi de canonul al 15-lea de la întâiul şi al doilea Sinod din Constantinopol, la anul 861, care printre altele zice: ,,... iar cei care se despart de împărtăşirea cu mai-marii şezători ai lor din motive de erezie (sau schismă, n.ed.) propovăduită de aceştia, şi care (schismă) sau erezie sunt oprite şi certate de Sfintele Sinoade şi de Sfinţii Părinţi, aceştia, care se despart, nu numai că nu se osândesc, dar şi de cinste se învrednicesc pentru că au păzit Biserica de schismă, erezie sau învăţături greşite ale acelor minciuno-episcopi. Aceştia se pot despărţi chiar şi mai înainte de hotărârea Sinodului, căci nu greşesc”.
4. Caterisirea arhiereului Glaction Cordun a fost o acțiune contrară Sfintelor Canoane ale Bisericii Ortodoxe, întrucât acesta se rupea de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române având la bază multiple motive, pentru care Sfântul Theodor Studitul zice: ,,Păziţi-vă pe voi înşivă de erezia stricătoare de suflet şi de comuniunea cu aceasta, care este înstrăinare de Hristos” (P.G. 99, 1216). La fel, Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte „că nu doar cei aflaţi în erezie, ci şi cei ce ţin comuniunea cu aceştia sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu.” Întocmai şi Dumnezeieştile Scripturi ne poruncesc: „nu vă amestecaţi cu faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai vârtos să le mustraţi” (Efeseni 5, 11), şi: „pentru aceea, ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul; şi de necurăţie să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pre voi. Şi voi fi vouă Tată, şi voi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul Atotţiitorul” (II Corinteni 6, 17-18). La fel și Sfântul Marcu al Efesului mărturiseşte şi el, zicând: „Toţi Părinţii şi Învăţătorii Bisericii, toate Soboarele şi Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce ţin rele învăţături şi să ne separăm de comuniunea cu ei”.
5. Motivele de despărţire ale arhiereului Galaction Cordun de Biserica de stil nou
a. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a recunoscut şi aplicat (în anul 1924) în mod schismatic calendarul gregorian, căzând sub anatemele patriarhilor din Patriarhiile Ortodoxe ale Răsăritului. Se ştie că papa Grigorie al XIII-lea a stăruit mereu ca patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului să îl urmeze în inovaţia calendarului, lucru pe care acesta l-a refuzat, prin scrisorile sale.
În anul 1583, la Constantinopol s-a adunat un sinod, prima consultare ţinându-se la 20 noiembrie 1583, sub oblăduirea patriarhilor Ieremia al II-lea al Constantinopolului, Silvestru al Alexandriei şi Sofronie al Ierusalimului, care au osândit noul calendar introdus de papa Grigorie al XIII-lea cu un an mai înainte (1582). Tot astfel s-a procedat ulterior în alte două rânduri. După episcopul Policarp al Diavliei, se ştie că şi în 1593, un sinod al Bisericilor Ortodoxe, la care au luat parte cei patru patriarhi, trimisul Bisericii Rusiei şi mulţi alţi ierarhi ortodocşi, reprezentând Bisericile Ortodoxe, s-a instituit la Constantinopol şi a poruncit: ,,Cel ce nu urmează, ci voieşte a răsturna şi nimici obiceiurile Bisericii hotărâte de cele şapte Soboare Ecumenice, în ceea ce priveşte ţinerea Sfintelor Paşti şi a minologhionului, adică vechiul calendar, pentru sărbătorile cu dată fixă şi voieşte a urma noua pascalie şi minologhionul (noul calendar) astronomilor papei, unul ca acesta să fie anatema, în afara Bisericii lui Hristos şi a adunării credincioşilor”.
b. În 1926 şi 1929, Sinodul Bisericii Oficiale din România a hotărât prăznuirea Paştelui (Învierea Domnului) la o dată anticanonică, ce a sfidat hotărârile Sinodului I de la Niceea, aducând atingere gravă Învierii lui Hristos, lucru pentru care nici în prezent nu a făcut pocăinţă publică.
c. În 1935, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române acceptă hirotoniile şi tainele ereticilor anglicani. La Bucureşti se încheie un acord preliminar privind recunoaşterea validităţii hirotoniilor anglicane, apoi acest acord a fost definitivat în iunie, 1966, la Lambeth, când patriarhul Justinian (de orientare marxist-leninistă) şi arhiepiscopul anglican de Canterbury semnează „Comunicatul comun”.
d. Biserica de Stil Nou a recunoscut validitatea tainelor romano-catolicilor şi ale greco-catolicilor semnând acorduri în acest sens cu uniaţii în 1947 când aceştia au fost primiţi anticanonic în cadrul ei. Despre legăturile anticanonice dintre Biserica Ortodoxă Română sub patriarhul Nicodim Munteanu şi Biserica Catolică, memorialistul Dudu Velicu spune: „În legătură cu vizita pe care nunţiul apostolic a făcut-o luna aceasta Patriarhului Nicodim (joi, 31 ianuarie 1946, n.n.), se precizează următoarele: El a fost însoţit de arhiepiscopul romano-catolic Alexandru Cizar al Bucureştilor. Ambii s-au prezentat Patriarhului ca „vechi prieteni şi admiratori” ai lui, căutând prin aceasta să-l flateze”.
În conversaţiile care au avut loc între reprezentanţii Bisericilor Ortodoxă şi Romano-Catolică, Andrea Cassulo, i-a făcut cunoscut Patriarhului Nicodim că papa intenţionează să-l proclame „Cardinal al Răsăritului”, pentru ca în această calitate să poată fi autorizat să trateze, în numele Ortodoxiei din estul Europei, unirea cu Roma. Nunţiul apostolic (ambasadorul papei) a oferit un dejun oficial de proporţii unde: „Andrea Cassulo l-a salutat pe Patriarhul Nicodim în numele papei Pius al XII-lea şi a închinat paharul pentru Rege, Guvern şi poporul român. Patriarhul a răspuns mulţumind pentru urările făcute şi a închinat pentru papă, binecuvântând lupta Bisericii pentru pace şi înfrăţirea popoarelor” (Dudu Velicu, „Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României”, I, 1945-1947 - Însemnări zilnice, Arhivele Naţionale ale României, p. 102).
Ziarul „Timpul” a consemnat tot pe această temă astfel: „În cadrul acestui dejun diplomatic, s-a produs interesanta manifestare a schimbului de saluturi între cele două Biserici. Este pentru prima oară când Sfântul Părinte se adresează direct şefului Bisericii Ortodoxe Române, dând un conţinut de luptă comună frăţiei între conducătorii spirituali ai dreptcredincioşilor din două mari biserici ale lumii” (Timpul, 2 februarie 1946).
e. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române s-a arătat binevoitor faţă de deschiderea dialogului Mişcării Ecumeniste, cristalizate prin Conciliul Mondial al Bisericilor, catalogată de teologii ortodocşi ca fiind ,,cea mai mare erezie a timpului”.
f. Sinodul B.O.R. a recunoscut catolicismul (papismul) drept Biserică, egală în drepturi şi împărtăşind aceleaşi taine şi dogme. În anul 1955 erezia Consiliului Mondial al Bisericilor infectase multe Biserici Ortodoxe. Toate bisericile ecumeniste erau în deplină comuniune şi împărtăşeau aceeaşi convingere ecumenică: convingerile uneia erau convingerile celorlalte, fiecare patriarh susţinea şi încuraja acţiunile ecumeniste ale celorlalţi.
g. Arhiereul Galaction Cordun, ca fost secretar al Sinodului Patriarhiei Române avea cunoștință despre colaborarea ierarhilor din Biserica Ortodoxă Română cu puterea anticreştină comunistă. Încă de la începutul instaurării puterii comuniste antireligioase supremaţia puterii civile anticreştine şi comuniste asupra Bisericii lui Hristos a fost recunoscută din partea patriarhului și a mai multor ierarhi din Biserica Ortodoxă Română.
***
6. Despre hirotonia Preasfinţitului Evloghie Oţa de către un singur episcop
În 1956, văzând că nu reuşeşte să ia legătura cu un episcop din afara României, fiind în permanenţă supravegheat, precum şi în urma încercărilor nereuşite de a convinge vreun episcop din Sinodul Patriarhiei să adere la mişcarea de rezistenţă, Mitropolitul Galaction a luat decizia de a hirotoni singur un episcop. Această hotărâre a fost luată datorită situaţiei extreme în care se afla (a fost arestat, închis şi supravegheat cu domiciliu obligatoriu) şi se bazează pe excepţiile îngăduite de sfintele canoane.
În explicaţiile Pidalionului cu privire la hirotonia episcopului, se spune clar că în vremuri de prigoană, episcopul poate fi hirotonit de un singur episcop, amintindu-se situaţia episcopului Sidirie, care a fost hirotonit de un singur episcop – Filon: ,,Iar rânduielile apostolilor (cartea a 8-a, cap 27) poruncesc ca cel ce se va hirotoni de un episcop să se caterisească, dimpreună cu cel ce l-a hirotonit, afară numai dacă după nevoie de prigoană, ori altă oarecare pricină, nu se pot mulţi a se aduna”.
O altă dovadă elocventă (dacă cumva mai este nevoie de una), că această hirotonie a fost validă a fost faptul că, atunci când biserica Mănăstirii „Adormirea Maicii Domnului” din Bucureşti a fost demolată de buldozere până la temelie de către autorităţile civile şi mormântul preasfinţitului Evloghie a fost profanat de către securişti, aceştia cu stupoare au găsit sfintele sale moaşte neputrezite şi răspândind bună mireasmă. După spusele martorilor oculari, trupul său părea învăluit în ceară galbenă, având trăsăturile feţei neatinse. Trupul său a fost confiscat şi nici astăzi nu se ştie unde a fost ascuns.
Replică dată unui articol găzduit de un site ce se luptă din răsputeri împotriva Adevărului
„Acolo unde este ierarhul care drept învaţă „Cuvântul Adevărului” care merge pe urmele Sfinţilor Părinţi în mijlocul turmei sale, acolo este Biserica lui Hristos. Vai nouă dacă, în loc să vedem Biserica în ierarhul ce propovăduieşte şi mărturiseşte Adevărul, noi privim către un anume ierarh pentru că este patriarh într-un oraş mare, fie el şi Capitala, dar rămânem nepăsători faţă de propovăduirea lui! Astfel făcând, vom merge împreună cu el la pierzarea sufletelor noastre!” Părintele Ambrozie Fontrier
Rândurile ce urmează se doresc a avea un răsunet în mintea celor ce le vor citi, spre a nu fi privite doar ca un simplu exerciţiu intelectual al duelului dintre două concepţii religioase. Vrem să aducem în prim plan articolele şi discuţiile aprinse iscate pe marginea lor, postate pe situl www razbointrucuvant.ro, care multora vă este cunoscut, atenţionându-vă totodată, să vă feriţi de astfel de lupi îmbrăcaţi în piele de oaie, care încearcă smintirea turmei ortodox-cugetătoare, căutând să le vâneze sufletele spre pierzarea veşnică.
Este binevenit de precizat faptul, că în momentul de faţă blog-ul/site-ul razbointrucuvant (şi altele care poate îi vor urma exemplul şi se vor înscrie pe acelaşi calapod, gen revista Presa Ortodoxă) deţine reţeta de succes perfect înşelătoare – preluând articole anti-sistem (AS) [a se vedea comunicatele de presă şi luările de poziţie în privinţa introducerii microcipurilor şi a supravegherii globale], şi combinându-le cu o mărturie teologică anti-ortodoxă. Ingredientele acestui veritabil „ghiveci” neortodox aduc respectivului site succesul propagării mesajului perfid şi mincinos, pe care îl transmite în rândul celor care îl urmăresc, tocmai datorită existenţei acestor articole anti-sistem, tratate foarte limpede şi logic, ce aparent ar presupune o Ortodoxie neîntinată.
După câteva săptamăni de la neinspirata postare pe site-ul www razbointrucuvant a articolului „Părintele Mihai Aldea către un frate stilist - extrase dintr-un mesaj din care putem învăţa toţi”, găsim de cuviinţă să scriem aceste rânduri, tocmai pentru faptul că nu putem accepta ca Predania Bisericii să fie nesocotită şi încalcată prin falsele exemple sau învăţăturile de neurmat, ce sunt răspândite în spaţiul public virtual sau al presei scrise.
Fără a ne scăpa asemănarea de titlu cu prima scrisoare din capitolul „Despre stilism” al lui Părintelui Epifanie Theodoropulos [din cartea „Cele două extreme – Ecumenismul şi stilismul”, ce a fost amplu tratată şi combătută într-un serial găzduit de paginile revistei Catacombele Ortodoxiei (nr. 35-38)], din a cărui teologie slugarnică se vede bine că îşi trag seva otrăvită aceşti neo-ortodocşi fals-tradiţionalişti, din raţiuni ce imediat vor fi clarificate, ne vom începe pledoaria cu finalul articolului mai sus menţionat al „războinicilor” întru minciună. Din câte putem înţelege, articolul se termină cu un fragment al unui mesaj adresat personal celor de la site, de către părintele Mihai Aldea, în cuprinsul căruia apărea pasajul ce a fost publicat şi care, într-o măsură mai mare sau mai mică, ne vizează şi pe noi. Anume ne referim la fraza „Nu vreau să intru în discuţii contradictorii cu nimeni, deci v-aş ruga să nu încercaţi să-mi replicaţi.” Având în vedere această dorinţă clar exprimată, ar fi nepotrivit să ne adresăm cu această ocazie părintelui Aldea cu vreo argumentaţie, căci din capul locului înţelegem, că nu doreşte cumva să afle că greşeşte, motiv pentru care scriem doar pentru căutătorii sinceri ai adevărului. Este evident că autorul acelui articol îi consideră nişte înşelaţi, pe acei care încearcă să îi arate că Biserica Ortodoxă Română (de stil nou, din care şi el face parte, ca preot) se află în acest moment în schismă faţă de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Este mare păcat, că el este adept al concepţiei papiste a infailibilităţii ierarhilor, care este în sine o mare rătăcire dogmatică!
Pentru că textul deşi nu este foarte lung, dar conţine multe idei greşite, este util să ne aplecăm peste toate frazele sale şi să încercăm să risipim confuzia şi minciuna pe care le propagă. Punctual, vom demonta falsele ipoteze, defalcând textul părintelui în mai multe fragmente, pe care le vom reproduce încadrate în ghilimele şi cu o culoare distinctă, tocmai pentru evidenţiere:
„… De pildă, atunci când a fost lepădarea de Hristos de la Ferrara-Florenţa TOŢI ierarhii mari au căzut, de la cei de Constantinopole la cei ai Moscovei.”
Fără să îşi dea seama, părintele încearcă să argumenteze exact cu opusul a ceea ce Biserica a păstrat din perioada respectivă. Se încearcă crearea unei confuzii privind participanţii la acel sinod, din care mai mulţi au fost ai latinilor, iar dintre cei ai părţii ortodoxe, bizantinii erau cei invitaţi şi conduşi de împărat, la care se alătura exarhul Patriarhului Antiohiei. La Ferrara a ajuns într-adevăr şi Mitropolitul Isidor al Kievului cu însoţitorii săi, dar celelalte patriarhate nu au fost reprezentate şi chiar ulterior şi-au arătat dezaprobarea faţă de falsa unire, aşa cum a făcut-o şi Biserica Rusiei în ansamblul său. Dintre ierarhii participanţi la Sinodul tâlhăresc de la Ferrara-Florenţa, NU TOŢI ierarhii au căzut, ci Sfântul Mitropolit Marcu al Efesului a apărat învăţătura Ortodoxă.
Ce mai zice în continuare părintele? Iată ce aberaţii dogmatice scorneşte:
„De aici ar rezulta că nu mai există Ortodoxie de atunci, dacă e să credem în erezia căderii automate din har.”
Cât priveşte acuzaţia nefondată de propovăduire a „ereziei” căderii automate din har, este de prisos să revenim şi să precizăm, ceea ce am expus deja în mesajele anterioare, anume că nu promovăm teoria retragerii bruşte a harului cu privire la o întreaga jurisdicţie. Este vorba de o perioadă de graţie, în care Dumnezeu judecă şi hotărăşte, când anume îşi ridică Darul Său dintr-o anumită Biserică, şi este lucru clar că El nu lucrează şi nu judecă după măsuri şi cugete omeneşti. Însă raţionamentele şi ipotezele fictive ce ne sunt propuse de către părintele Mihai Aldea, şi anume cele de dispariţie a Ortodoxiei după Sinodul respectiv, dovedesc o parcurgere complet superficială a istoriei pline de tumult, a acelei perioade ce a urmat. Ortodoxia a fost apărată şi păstrată pe teritoriul Papei Eugenie, într-adevăr de către un SINGUR mitropolit grec; dar acasă, în ţările ortodoxe, poporul ţinea cu adevărat dreapta-credinţă (şi această nu este o simplă speculaţie hazardată), iar poporul nu a avut nici o părtăşie cu ereticii, până când aceştia nu s-au pocăit (iar care dintre ei s-au pocăit, au fost reprimiţi în Biserică). În acest sens, reproducem următorul pasaj chiar din cartea “Stâlpii Ortodoxiei – Sf. Fotie cel Mare, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama” apărută în anul 2008 la Editurile Cartea Ortodoxă şi Egumeniţa: „Bizantinii nu au primit unirea şi au nesocotit toate îndemnurile partizanilor ei. O tăcere aproape dureroasă învăluia Biserica atunci când, în vremea Postului Mare din 1440, bisericile au fost goale şi nu s’au ţinut slujbe. Nimeni nu voia să slujească cu episcopii care semnaseră. Cu toate acestea, aproape întreaga curte şi întregul episcopat era în mâinile unioniştilor. […] Profesorii, dregătorii şi chiar şi cei din oaste erau de obicei la fel de cultivaţi ca şi preoţii. Mulţi dintre ei erau foarte bine pregătiţi în teologie şi se simţeau foarte bine pregătiţi spre a lua parte oricând la discuţii teologice, chiar şi pe străzi şi prin pieţe. Nimeni în Bizanţ nu socotea că teologia este numai în grija preoţilor. Şi, fiindcă în Bizanţ erau atâţia teologi râvnitori, fie de meserie, fie simpli îndrăgitori, mirenii păstrau cu osârdie dreapta slujire, dreapta credinţă şi predaniile. […] Exista o opinie publică bine închegată care nu şovăia să-l critice nici pe împărat, nici pe ierarhi.” (...) “De îndată ce călătorii au ajuns pe ţărm, locuitorii Constantinopolului i-au copleşit pe episcopi cu întrebări, zicând: «Cum s’a încheiat Sinodul? Am izbândit?»” Iată, vedem bine cu ce scop şi gând au fost aleşi episcopii de către popor: pentru ca Ortodoxia să biruiască, fiind unicul Adevăr!
Înşiruim mai departe raznele teologice ale părintelui Mihai Aldea:
„Şi, dacă atunci a dispărut harul, acum nu-l mai are nimeni, că nu avea de la cine să-l moştenească!”
Harul lui Dumnezeu nu a dispărut deloc - mai întâi pentru că este doar în voinţa lui Dumnezeu, iar în al doilea rând, pentru că s-a dat o atât de mare luptă pentru a străluci în cele din urmă lumina nepătată a Ortodoxiei. Învăţătura eretică a fost lepădată şi de către acei ierarhi ce se făcuseră eretici, dar care au înţeles înşelarea în care căzuseră şi au dorit să fie reprimiţi înapoi de Biserică, exact ceea ce nu au făcut, nici acum nu fac şi nici nu ar da semne că ar dori să facă ierarhii Bisericilor neocalendariste – să lepede întru totul erezia ecumenismului, cu tot cu inovaţia ei calendaristică şi să ceară, cu pocăinţă, reprimirea în Biserica lui Hristos. Următoarele rânduri din aceeaşi carte trebuie să fie pildă de îndreptare şi pocăinţă, pentru ierarhii ecumenişti şi iubitori de eretici din prezent: „Episcopul Antonie al Iracliei şi cu ceilalţi au răspuns cu adâncă întristare: «am schimbat buna cinstire cu necinstirea, am trădat credinţa cea curată; am schimbat Ortodoxia cu heterodoxia, şi trădând jertfa cea curată de mai înainte, ne-am făcut azimiţi [n.ed.: catolici].» Oamenii au întrebat: «aţi semnat?» Cu multă părere de rău ei au răspuns: «francii… ne-au silit» însă oamenii au stăruit: «latinii v’au bătut, ori în temniţă v’au aruncat? » Ei au răspuns: «nelegiuită hotărâre! Smulge-ni-s’ar limbile ce au rostit învoirea cu latinii»”
Oare patriarhatele Bisericilor neocalendariste îşi mai pleacă urechea surdă la glasul poporului credincios, sătul până peste cap de vânzarea credinţei prin negoţuri străine de Dumnezeu?
... Iar părintele Mihai Aldea îşi continuă netulburat monologul:
„Mai ales că nici Sfântul Marcu al Efesului nu s-a apucat - ce greşeală!, nu-i aşa? - să facă biserică separată!”
Autorul articolului îşi exprimă o părere personală eronată, şi anume aceea că sinoadele tradiţionaliste, păstrătoare ale vechiului calendar şi a Predaniei neschimbate, au întemeiat o Biserică separată. Prin aceasta, el dă dovadă de faptul că încurcă această părere - a sa şi a altora ca el - cu noţiunea de îngrădire de eretici şi erezie, bine fundamentată canonic şi foarte des întâlnită în istoria Bisericii, adică exact ceea ce a făcut Sfântul Marcu şi toţi credincioşii care l-au urmat. Probabil părintele nici nu mai vede vreo aplicabilitate practică a părţii a II-a a Can. 15 Sinod I-II Constantinopol, sau îl crede probabil prea învechit pentru a putea fi aplicat. Mare rătăcire! Toată discuţia şi polemica din prezent, ce este iscată pe seama vechilor calendarişti, se opreşte într-un singur punct, foarte nevralgic pentru inovatorii în cele ale credinţei, şi anume cel al ne-comuniunii acestora cu ierarhii apostaţi şi inovatori, de care s-a ferit şi Sfântul Mitropolit Marcu al Efesului şi cei care l-au urmat (aici fiind cuprinşi chiar şi cei care s-au pocăit, după ce anterior mărturisiseră erezia): „Între timp, toţi râvnitorii dreptei slăviri, călugării aghioriţi şi chiar preoţii din sate s’au adunat în jurul lui Marcu şi îl cinsteau ca pe un erou. […] Cum era de aşteptat, Marcu a refuzat dregătoria scaunului patriarhal. Antonie al Iracliei, cuprins de remuşcări, a lepădat pe faţă unirea, […] a refuzat cinstea de patriarh, socotindu-se vinovat.”În decursul istoriei Bisericii, îngrădirea ortodocşilor faţă de Bisericile locale în care se propovăduiau eresuri, cum de pildă discutam aici de Patriarhia de Constantinopol, nu a fost considerată niciodată un semn de schismă sau de creare a unei noi biserici. În Biserică Ortodoxă se consideră că o Biserică locală intră în schismă, nu raportat la condiţiile administrativ-teritoriale, ci în raport cu conţinutul credinţei, cu Ortodoxia, adică raportat la mărturia scripturistică şi patristică ce a fost transmisă prin trăire de-a lungul secolelor.
„Culmea este că revenirea la Ortodoxia mărturisitoare s-a făcut tot sub ierarhii apostaţi şi Biserica a mers mai departe.”
Nimic mai fals! Aceasta nu este altceva decât o mare minciună şi o teză extrem de periculoasă, ce doreşte să minimalizeze importanţa luptei pentru apărarea credinţei şi a lepădării totale de erezie, căci, după judecata părintelui Aldea, erezia ar fi totuşi ceva de îngăduit, adică Biserica ar putea continua să existe pe viitor şi cu erezia în sânul său. Ortodoxia mărturisitoare s-a închegat doar sub ierarhii ortodocşi, ce au respins şi au anatemizat falsele învăţături. Nu facem decât să reproducem din nou un fragment din cartea “Stâlpii Ortodoxiei – Sf. Fotie cel Mare, Sf. Marcu Evghenicul, Sf. Grigorie Palama”: „Luna Aprilie, 1443, a marcat prima judecată oficială împotriva mincinosului sinod de la Ferrara-Florenta, judecată începută de Patriarhul Ioachim al Ierusalimului (1431-1450). La Ierusalim el s’a întâlnit cu Patriarhul Dorothei al Antiohiei şi cu Mitropolitul Arsenie al Chesariei Cappadochiei şi au osândit Sinodul Florentin ca „viclean” şi făcut doar pentru «slava latinilor şi a Papei Eugenie». De asemenea patriarhul Mitrofan al II-lea al Constantinopolului a fost osândit ca eretic. […] Până la urmă numai câţiva au rămas credincioşi sinodului: Patriarhii Ecumenici Mitrofan al II-lea şi Grigorie Mammas Melissenos Strategopulos (1446-1450), şi doi cardinali răsăriteni, Isidor al Kievului şi Vissarion al Nikeii.”
„De ce? Pentru că Biserica nu este a ierarhilor, nu este a preoţilor, nu este a diaconilor, nu este a călugărilor, nu este a mirenilor, nu este a catehumenilor. Biserica este a lui Hristos.”
Ce mare adevăr se spune aici! Aşa şi este, dar nu se conştientizează deloc faptul că un astfel de argument se întoarce exact împotriva acelora pe care pr. Mihai Aldea şi «războinicii întru cuvânt » îi apară, adică împotriva ierarhilor apostaţi, ce cred după mintea lor, că ar fi unicii stăpâni pe Biserică şi pe Tainele lui Hristos. Un asemenea argument ar trebui ţinut ascuns, căci îi acuza!
„Patru sute de ani a răbdat Dumnezeu nelegiuirile canaaniţilor, până s-a umplut măsura mâniei Lui. Câtă lipsă de dreaptă-socoteală poate avea cineva să creadă că la prima apostazie a unui ierarh toată biserica locală rămâne fără har!”
În prima parte a acestei afirmaţii, se face o altă greşeală des întâlnita la cei care argumentează prost supunerea şi slugărnicia faţă de eretici, aducând argumente scripturistice, complet nepotrivite, de multe ori chiar vechi-testamentare, şi care printr-o tâlcuire proprie le servesc drept surogate ale dogmelor, canoanelor şi hotărârilor Sfintelor Sinoade Ecumenice şi Pan-Ortodoxe prin care a vorbit Duhul Sfânt, de altfel şi ale pildelor de viaţă ale atâtor şi atâtor sfinţi mărturisitori ai dreptei credinţe, ce ne sunt nouă astăzi făclii şi candele nestinse ale Ortodoxiei, după care trebuie să ne ghidăm. Morala acestei prime părţi a fragmentului respectiv s-ar vrea să fie aceasta: chiar dacă este hulit Mântuitorul Hristos de eretici, credincioşii să aştepte până se va umple măsură mâniei Lui, încât să îi arunce şi pe ei în focul cel mai din afară. Să nu fie una ca aceasta! În partea a doua, îşi face loc şi făţărnicia ce doreşte să ascundă apostazia tuturor ierarhilor neocalendarişti care mărturisesc expres sau implicit erezia, în stilul în care a încercat şi mitropolitul grec Serafim de Pireu să îi caute circumstanţe atenuante ereziilor patriarhului ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului. Oare aici este vorba doar de un singur eresiarh sau cineva se preface că are amnezie şi a uitat tot ceea ce de fapt cunoaşte foarte în detaliu? Ce rost are această îndârjire, cu care se refuză atâtea şi atâtea dovezi clare ale apostaziei sinodalilor Bisericilor de stil nou? Dacă ar fi vorba doar de un „ierarh” în situaţia aceasta, iar ceilalţi să fi rămas păstrători credincioşi ai Tradiţiei Bisericii, acela singur s-ar fi plasat singur în afară Bisericii, iar sinodul cu adevărat ortodox, când l-ar fi condamnat, nu ar fi făcut decât să constate starea de cangrenă în care se găsea „ortodoxia” lui, iar prin caterisirea sa, Biserica locală nu ar mai fi rămas fără har.
De ce se teme oare părintele Aldea? Se teme că, dacă ar îndrăzni vreodată să mărturisească că ierarhii săi sunt căzuţi din dreapta credinţă, el ar fi nevoit să rupă comuniunea cu ei, rămânând pe poziţie fermă drept slăvitoare, ceea ce ar însemna că susţine implicit că toată Biserică locală din care face parte este lipsită de lucrarea harului (raţionamentul acesta, bineînţeles, se potrivea în situaţia în care Biserica de stil nou din România nu era deja schismatică din pricina introducerii inovaţiei calendaristice din anul 1924). Dar puternica erezie a ecumenismului sapă nu de ieri, de azi, ci de un secol şi mai bine poate, iar pradă ei i-au căzut deja enorm de mulţi ierarhi, care astfel nesocotesc condamnările anterioare aruncate asupra tuturor ereziilor şi ereticilor, cu care intră ecumeniştii în comuniune.
După cum bine se poate observa, această fragilă argumentaţie gravitează constant în jurul ideii lucrării/nelucrării harului în Biserica de stil nou din România şi în Bisericile neocalendariste. Probabil că sursa acestor rânduri la care ne referim, sunt frământările şi dubiile personale ale autorului, starea de presiune şi incertitudine fiind de fapt firească pentru orice om, având în vedere scufundarea tot mai adâncă în mlaştină ereziei şi slujirea faţa de sistemul politic antihristic de către jurisdicţiile oficiale, cu tot cu ierarhi, preoţi şi popor credincios, atâta timp cât de bunăvoie nu doresc să se salveze. Credem că privitor la mustrarea conştiinţei proprii ca urmare a trădării lui Hristos şi a Bisericii Sale, cel mai nimerit cuvânt îl avem chiar de la Sfântul Maxim Mărturisitorul şi care va fi reprodus puţin mai târziu.
Cuvintele părintelui, şi anume „prima apostazie a unui ierarh”, pot avea ecou doar în urechile unor credincioşi, ce doar de câteva zile au luat act de căderile acestor eresiarhi şi sunt de altfel şi în totală necunoştinţă de cauză faţa de lepădarea Tradiţiei prin introducerea calendarului papist, ca urmare a ordinului dat de masonerie – apostazie aspru pedepsită de atâtea sinoade pan-ortodoxe. Chiar sinoadele Bisericilor neocalendariste au luat hotărârea de a „închide ochii” şi a accepta această cangrenă în celelalte mădulare ce făcuseră parte din Biserica Sobornicească şi astfel s-au făcut părtaşe lepădării acestora prin acceptarea acestei inovaţii neavenite, de altfel cum ulterior au hotărât tot la nivel sinodal, afilierea jurisdicţiilor lor oficiale, dar neortodoxe, la malaxorul religiilor preaspurcatului antihrist, şi anume Consiliul Mondial al Bisericilor (denumirea din prezent a organismului). Să nu uităm că astăzi, atâtea şi atâtea acţiuni eretice ecumeniste se fac cu acordul şi „binecuvântarea” tuturor „ierarhilor” neocalendarişti.
Deci vedem bine că nu sunt doar cazuri izolate, ce nu ar implica decizia sinodului, ci este vorba de o apostazie generalizată, ce de atfel va fi întărită şi mai mult la acest următor Mare Sinod Anti-Ortodox care va urma. Scrisorile de invitaţie trimise de către patriarhul Bartolomeu către participanţi, ce cuprind temele ce vor fi dezbătute, dovedesc scopul ascuns al iniţierii acestor întâlniri grandioase, şi anume pregătirea pentru edificarea religiei antihristului:
„1. Diaspora ortodoxă - unde va fi definită jurisdicţia asupra populaţiei creştine din afara graniţelor naţionale. Conform canoanelor în vigoare, înainte de creşterea fenomenului migraţiei, credincioşii din afara graniţelor ţării natale aparţin patriarhatului ecumenic.
2. Modul de recunoaştere a statutului bisericii autocefale.
3. Modul de recunoaştere a stării autonomiei bisericii.
4. Diptica, adică regulile recunoaşterii canonice mutuale în bisericile ortodoxe.
5. Stabilirea unui calendar comun al sărbătorilor. Unele biserici sărbătoresc naşterea Domnului în decembrie 25, alţii 13 zile mai târziu.
6. Impedimentele şi canonicitatea sfinţeniei căsniciei.
7. Problema postului în lumea contemporană.
8. Relaţiile cu alte confesiuni creştine.
9. Mişcarea ecumenică.
10.Contribuţia ortodoxiei în afirmarea idealurilor creştine de pace, fraternitate şi libertate.”
Fiecare dintre punctele de mai sus va sluji unui scop ce nu are nimic în comun Ortodoxia. Nimic nu este făcut la întâmplare! Atenţie maximă la punctul 4 pe ordinea de discuţie, care deşi aparent se referă la Bisericile „Ortodoxe”, este pentru oricine evident că va urma să deschidă calea pomenirii în diptice a “episcopului” Romei sau cel puţin se va lua în calcul, în anticamerele de discuţii discrete, faptul că pe viitor i se va acorda acestui eretic primul loc în diptice.
„Dar sunt atâtea pilde în istoria Bisericii care arată cum patriarhii întregi au căzut în rătăcire, pentru ca apoi să îşi revină! Şi nimeni n-a rehirotonit - cu atât mai puţin rebotezat - pe toţi clericii din aceste patriarhii. Ne putem aminti şi de vremea Sfântului Maxim Mărturisitorul şi de altele asemenea.”
Prima parte a textului este adevărată, la fel cum şi noi am arătat mai sus, dar aceasta atrage de asemenea după sine şi ruperea comuniunii cu acele patriarhii ce au căzut în rătăcire, pe toată această perioadă, până intervine pocăinţa. Oare părintele Aldea spera cumva că toate patriarhiile oficiale, atât de bine înfipte în mişcarea ecumenistă şi unele conduse chiar de către falşi ierarhi adevăraţi slujitori ai lui satan în lojile masonice, să îşi recunoască greşelile? Pentru înţelegerea rostului rehirotonirii, dincolo de nuanţările necesare – clerici ce fuseseara hirotoniţi valabil şi ulterior căzuseră în schismă sau chiar erezie, ori clerici, ce ulterior acestui moment, au fost „hirotoniţi” întru slujirea lui Dumnezeu de către ierarhi schismatici/eretici – şi având în vedere că în această mărturisire complet neortodoxă a pr. Mihai Aldea se aduce în discuţie exemplul Sfântului Maxim Mărturisitorul, exemplu care de fapt este acuzator pentru autorul rândurilor respective, găsim de cuviinţă să parcurgem câteva fragmente şi pilde din viaţa marelui mărturisitor, căruia i s-au tăiat limba de la rădăcină şi mâna dreaptă pentru că s-a opus făţiş ereziei şi care este slăvit doar cu gura, nu şi cu fapta, de către credincioşii din Bisericile ortodoxe neocalendariste: „Sfântul răspunse: Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemaţi şi lepădaţi de sinodul ce a avut loc în Roma şi de preoţie sunt înstrăinaţi, aceia ce fel de taină săvârşesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonesc de unii ca aceia?”
Oare de cine vorbea Sfântul Maxim Mărturisitorul? Nu chiar de acei episcopi şi sinoadele lor, ce exact ca şi acum doar aveau masca Ortodoxiei, pe dinăuntru fiind de fapt putreziţi de erezie? Iar cât priveşte fermitatea Sfântului în a respinge erezia şi a sta departe de orice comuniune cu sinoadele eretice anti-ortodoxe, tot la fel cum în ziua de astăzi o fac credincioşii ortodocşi tradiţionalişti şi Sinoadele Bisericilor ortodoxe de stil vechi, pilduitoare şi lucrătoare trebuie să fie rândurile următoare:
„… s-a dus pe la episcopii din Africa […] şi-i învăţa cum să scape de meşteşugiurile potrivnicilor şi să se izbăvească de vânarea lor cea cu meşteşug” […] „şi cei ce veniseră spuneau că ei sunt trimişi de patriarh, şi au început a-l întreba pe sfânt, zicând: «De care Biserică te ţii, de a Bizantului, de a Romei, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau de a Ierusalimului? Iată toate aceste Biserici cu părţile cele ce se afla sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de eşti şi tu fiu al soborniceştii Biserici, apoi să fi cu noi, că nu înstrăinată viaţa întru izgoniri începând, pe care nu o aştepţi, să o pătimeşti»”.
„Grăit-a Maxim: «ştiţi înnoirile […] şi alte schimbări şi ştirbiri de la sinoadele sfinţilor, care s-au făcut la cei întâi şezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros şi Pavel, şi care înnoiri sunt ştiute de toate Bisericile; pentru această pricină nu se împărtăşeşte robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbaţii care s-au spus mai înainte, însă să se ridice cu cei ce le-au pus pe ele, şi să se lepede împiedicarea din cărări. Iar voi să călătoriţi pe calea Evangheliei cea netedă şi curată de toate eresurile şi, aflând eu Biserică Bizantului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dânşii vreodată»”.
„Zis-au lui cei ce veniseră: «romanii se vor uni cu bizantinii. Căci aseară au venit de la Roma doi clerici şi dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din preacuratele Taine». Cuviosul răspunse: «dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtăşesc cu dânsul, pentru că ştiu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou la credinţă»”. „Acestea şi multe altele zicând sfântul, […] nu aveau ce să îi răspundă. Deci a zis Serghie: «de aceasta toţi se întristează, o, părinte, căci spre tine mulţi căutând, se despart de împărtăşirea cu Biserica aceasta a Bizanţului».
Sfântul a zis: «şi cine este unul acela care ar dovedi despre mine că aş fi poruncit cuiva să nu se împărtăşească cu Biserică Bizantului?» Serghie a răspuns: «însăşi aceea că tu nu te împărtăşeşti, pe foarte mulţi îi întoarce de la împărtăşire». Zis-a omul lui Dumnezeu: «mai greu şi mai de mâhnire nu este, decât când pe cineva îl mustră conştiinţa şi nimic nu este mai liber, decât când aceea nu-l defăimă pe cineva»”.
Mărturisirea Sfântului Maxim adevereşte încă o dată că fiecare părticică a dreptei credinţe s-a păstrat de multe ori în istorie, prin sângele celor ce au fost gata să moară pentru Ortodoxie, fiind o chestiune de viaţă şi de moarte, iar nu o simplă speculaţie pur teoretică.
După trecerea sa la Domnul în anul 662, ca urmare a puternicelor frământări ce cuprinseseră comunităţile de credincioşi şi pe ierarhii din diferite Biserici locale, în anii 680-681 la Constantinopol s-a adunat sfântul Sinod ecumenic al şaselea, ce a adeverit faptul că cei care propovăduiau erezia, sunt cu adevărat eretici, aruncând anatema asupra lui Serghie, Pir, Petru şi Pavel, ce deveniseră episcopi ai Scaunului Constantinopolului; asupra lui Macrovie al Antiohiei; Chir al Alexandriei; Honoriu al Romei, de asemenea şi asupra lui Ştefan şi Polihroniu şi celor ce erau într-un gând cu dânşii.
Credem că este clar pentru toată lumea, că o asemenea mărturie niciodată nu va mai fi dată în sinoadele anti-ortodoxe ale Bisericilor neocalendariste, care deja au început să afirme şi să propovăduiască faptul, că sfintele canoane şi hotărârile sfintelor Sinoade ecumenice sunt bariere ruginite, iar aplicarea lor nu mai este obligatorie în aceste vremuri noi.
Vis-a-vis de mincinoasa problemă a rebotezarii, recomandăm spre lectură poziţia oficială a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, cuprinsă în Ecleziologia sa, ce se poate citi online pe situl nostru, şi mergem mai departe, pe firul argumentaţiilor lipsite de logică ale părintelui Mihai Aldea:
„Ne putem aminti însă şi de luciferienii care, în vremea prigoanelor romane, declarau de asemenea «căzuţi din har», ba chiar «cu neputinţă de îndreptat» pe toţi cei care apostaseră ori fugiseră de prigoană şi care luciferieni au fost declaraţi eretici de Sinoadele Ecumenice!”
Cât priveşte aceste vechi comunităţi ce se pretindeau puritane şi nu acceptau să îi reprimească prin pocăinţă pe acei creştini, care căzuseră din mărturisire în timpul prigoanelor, după ce au fost condamnate de Biserică, susţinătorii lor au fost reprimiţi înapoi prin săvârşirea Tainei Mirungerii. Dar de unde ajunge părintele Aldea să sugereze reamintirea acestor eretici, vis-a-vis de mişcarea tradiţionalistă? Nimeni dintre zeloţii Sfântului Munte sau vechii calendarişti nu a susţinut o asemenea erezie. De unde a apărut ideea aceasta, că nu ar exista îndreptare şi ce este cu rătăcirea aceasta?
„Mai mult, pilda celor mai mulţi dintre sfinţii vremilor de erezie ne arată că aceştia niciodată nu şi-au făcut «biserici separate», ci în sânul bisercilor locale căzute stând au mărturisit Ortodoxia, cu preţul a mii şi mii de suferinţe şi chinuri, şi chiar cu preţul vieţii. Şi din jertfele lor a izvorât harul care, curăţind bisericile alunecate, le-au ridicat iar la mărturisirea luminoasă a Adevărului.”
Avem mai sus exemplul tipic de greşeală de percepţie ce se face de către mulţi care se grăbesc să gândească lumeşte în probleme ce ţin de Biserică, prin neînţelegerea rostului şi trebuinţei ruperii oricărei comuniuni cu schismaticii şi ereticii. La nivel mental, oameni precum părintele Aldea pun semn de egalitate între acţiunea de rezistenţă între îngrădire împotriva ereziei şi cea de creare pretinsă a unei «biserici separate » de către cei dreptslăvitori. Credem că în rândurile de mai sus pot fi găsite suficiente exemple pilduitoare, care să îl conducă pe un căutător sincer spre evitarea confuziei.
Faptul că se încearcă convingerea cititorilor prin idea că marii stâlpi ai Ortodoxiei au luptat în sânul bisericilor căzute (aici poate fi vorba doar de biserici privite ca jurisdicţii sau ca sinoade locale şi cu care aceştia nu au avut nici o comuniune după momentul căderii), este o dovadă clară de manipulare şi o hulă aruncată asupra mărturisirii acestor sfinţi, ce au vieţuit după voinţa lui Dumnezeu. Dar părintele Aldea se arată necunoscător încă de la început, fiindcă în concepţia sa, Biserica nu poate exista decât în graniţele «ortodoxiei» neocalendariste, ce se află în comuniune cu Constantinopolul ecumenic şi ecumenist-apostat, ca şi cum Duhul Sfânt nu S-ar putea pogorî decât într-o «biserică» aprobată şi parafată de către sistemul politic şi economic mondial, ce pregăteşte împărăţia lui antihrist.
În perioada, când erezia monotelită îşi răspândise otrava în aproape toate Bisericile locale ale timpului, Sfântul Maxim Mărturisitorul a precizat extrem de clar: „Hristos Domnul a numit Sobornicească pe acea Biserică ce păstrează adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire l-a numit fericit pe Petru şi a făgăduit că-şi va întemeia Biserică pe această mărturisire.” Aşadar, este mai mult decât limpede, că din punctul de vedere al învăţăturii şi istoriei Bisericii, orice jurisdicţie locală cu ai ei ierarhi, ce sunt în schismă sau în erezie, se taie de bună voie din sânul Bisericii Soborniceşti a lui Hristos, prin propria mărturisire, până când, prin pocăinţă şi lepădarea eresurilor, îşi cer reprimirea în Biserică. Infailibilitatea vreunei jurisdicţii sau a vreunui episcop ori preot duhovnic (aşa cum tot trâmbiţează aceşti războinici împotriva lui Hristos) este o erezie papală, ce nu are nimic în comun cu Ortodoxia! Nici un sinod; nici un patriarh, mitropolit sau om al Bisericii, oricât de mediatizat ar fi, nu este mai presus de greşeală. Infailibil nu este decât Hristos, iar a te pretinde nesupus greşelii, este hulă împotriva lui Dumnezeu. Drept urmare, trebuie să fie lepădate orice cugetări străine faţă de drepta credinţă, dacă nu vrem să devenim robi ai acestor plăsmuiri a “teologilor” neocalendarişti.
„Iar cele care nu s-au ridicat au fost nimicite de Însuşi Dumnezeu, prin mâna păgânilor războinici sau altă lucrare.”
Cele afirmate mai sus ne duc cu gândul, la faptul că părintele Aldea şi «războinicii» întru cuvântul şarpelui veninos, cred sau poate îşi doresc nimicirea, de către Însuşi Dumnezeu, a jurisdicţiilor adevăratei Biserici Ortodoxe de Stil Vechi. O asemenea răsturnare a lucrării lui Dumnezeu, pe care numai vrăjmaşul o urmăreşte, nu poate avea loc, căci Hristos nu va nimici Biserica Sa, pe care nici „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Mult mai previzibil pare însă următorul scenariu trist şi de nedorit: Bisericile «ortodoxe» neocalendariste vor fi măcinate complet de erezia ecumensimului şi vor deveni mădulare lucrătoare ale religiei mondiale a lui antihrist (a cărui operă o pun şi în prezent în practică ereziarhii acestor false sinoade).
„Repet, nu vreau să dau acum reţete, nici să intru în cea mai mică discuţie pe temă cu cineva, oricine ar fi. Nici n-aş fi spus acestea pe care le-am spus, dacă nu aş fi fost bombardat cu nenumărate mesaje de la câţiva oameni care au făcut, se pare, liste contabile interminabile cu «căderile din har” ale lui X şi Y, ceva cu totul în afara Tradiţiei Ortodoxe.”
După cum bine se vede, subliminal deja ni se serveşte o reţetă: «staţi liniştiţi, nu va frământaţi de apostazia ce macină trupul Bisericilor neocalendariste, voi veţi rămâne ortodocşi, indiferent de ceea ce fac ierarhii sau unii dintre ierarhi, şi nu cumva să vă îngrădiţi de aceşti eretici sau să încercaţi cumva să întraţi în Biserica lui Hristos!» Iar cât priveşte o eventuală discuţie, din start trebuie să se conştientizeze că nimeni nu are şi nici nu va avea pe viitor vreun răspuns coerent, care să îndreptăţească rămânerea sub jurisdicţiile sinoadelor apostate, ce se află în comuniune, şi prin venele cărora curge sămânţa ereziei ecumenismului.
„Ce bine ar fi fost dacă energia „mail-urilor” interminabil de lungi şi uluitor de numeroase ar fi fost cheltuită pe lucrări serioase! Ce bine era dacă în loc de asemenea „opere” s-ar fi făcut cercetări amănunţite, documentate şi serioase asupra lucrărilor CMB şi altor organizaţii de acelaşi fel, dezvăluindu-se limpede şi liniştit, nepătimaş, cu dragoste şi tristeţe, greşelile teologice şi celelalte asemenea. Asemenea lucrări ar scoate adevărul la iveală mult mai bine decât acuzele incoerente şi nepatristice care se tot vântură pe internet şi care, de mult prea multe ori, sunt „împodobite” de cuvinte ruşinoase pentru orice ucenic al lui Hristos, de judecarea şi osândirea aproapelui şi altele asemenea.”
Problema nu constă în faptul că oamenii nu ar cunoaşte ce se întâmplă în Consiliul Mondial al Bisericilor, ci faptul că cei asemenea părintelui nu înţeleg că trebuie să rupă comuniunea cu aceşti ierarhi apostaţi. Cele mai importante nu sunt cercetările vis-a-vis de CMB şi alte asemenea, adică învârtirea la nesfârşit în jurul lucrării diavoleşti ce se face în organismele ecumeniste, ci încercarea de a scăpa oamenii din aceste temniţe duhovniceşti, care sunt Bisericile neocalendariste participante la asemenea adunări ale vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai Sfintei Cruci. Poate ar fi bine ca erezia ecumenismului, ce s-a încercat a fi înfiltrată de către masonerie în Biserica lui Hristos prin intermediul ierarhilor aserviţi lojilor, începând cu anii 1920, să fie privită ca o cangrenă care trebuie cu repeziciune extirpată. Trebuie să se înţeleagă necesitatea pentru care încă din acea vreme a fost necesară ruperea de aceşti ierarhi, pentru că în trupul Bisericii nu puteau să rămână mădulare care nu aduc roade întru Hristos, după cum o demonstrează pe deplin turnura eretică în care s-au înscris în ultimii zeci de ani Bisericile neocalendariste. Oare este drept să se arunce întreaga învinuire asupra Bisericii de stil vechi, că «a făcut dezbinare în Biserică şi că nu are iubire pentru inovatori?» Mâna lungă a sioniştilor, ce lucrează prin masonerie, încercă să spargă Biserica lui Hristos de mult timp. Lucrarea a fost foarte meticulos pregătită, iar în prima parte a sec. XX, într-o perioadă mult prea scurtă, loviturile au fost foarte puternice şi a trebuit să se dea un răspuns imediat şi pe măsură al Bisericii - anume îngrădirea de sinodalii care, fie au participat activ la acestea, fie au încuviinţat sau au tăcut. Ne referim la încercarea de zdrobire a Bisericii Ortodoxe a Rusiei prin înfiinţarea organismului serghianist, numit „Biserica Vie” a lui Lenin, care a ucis aproape patruzeci de milioane de credincioşi ruşi; la inovaţia calendaristă prin care ecumenismul a rupt enorm; la subordonarea Bisericii din Grecia faţă de puterea civilă. Să nu uităm nici de măcelul din Asia Mică, orchestratat de această dată doar politic prin intermediul Turciei, când mai mult de 1 milion de creştini din Capadocia au murit, distrugându-se cel mai puternic focar al Ortodoxiei. În această situaţie, mişcarea de rezistenţă ortodoxă devenise o necesitate duhovnicească, ce trebuia pornită de urgenţă. Nici în acel al doisprezecelea ceas, ierarhia Bisericilor Ortodoxe din România şi Grecia, nu a înţeles că sosise clipa cernerii şi a mărturisirii. Flacăra credinţei a fost purtată în tot acest răstimp de simplii credincioşi, călăuziţi de preoţii şi monahii iubitori de Dumnezeu şi de Biserica Sa. Dintre ei, în Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România se distinge personalitatea Sfântului Ierarh Glicherie Mărturisitorul, cea mai sfântă figură a acestei lupte de apărare a Tradiţiei Ortodoxe şi a calendarului patristic.
„Închei acum, cerându-mi iarăşi iertare. Încerc, de mai multă vreme, să stau în tăcere, pentru că nu e înţelept să vorbeşti atunci când toţi urlă şi nimeni nu ascultă. Prin această scrisoare nu încerc să conving pe nimeni de nimic. Am simţit doar că este bine să şoptesc unele din adevărurile pe care Biserica le mărturiseşte din veac. […]
Iertaţi-mă şi pace tuturor!”
(mesaj publicat cu acordul parintelui, cu urmatoarea mentiune a sfintiei sale, adresata noua: „Totuşi mă îndoiesc să ajute pe cineva. Acum toată lumea ţipă şi nimeni nu ascultă. Mă bucur mult că n-aţi făcut aşa şi voi”).”
Pentru cei care au urmărit în ultimele câteve luni site-ul www razbointrucuvant, este evident că remarca „Acum toată lumea ţipă şi nimeni nu ascultă. Mă bucur mult că n-aţi făcut aşa şi voi” este pur fantezistă. Această ipoteză ar sta în picioare, doar dacă părintelui nu i-a mers internetul şi acesta este motivul pentru care nu ştie că «războinicii» ţipă de multă vreme, smintind sufletele ortodocşilor şi ducându-le în prăpastia amăgirii, acolo unde niciodată nu răsare soarele mântuirii. Ei fac jocul apostaţilor, fără a vrea să accepte atenţionarea, că sunt într-o mare înşelare, pentru că ofensiva fără precedent împotriva Bisericii lui Hristos în care s-au lansat administratorii site-ului, este mult mai mult decât un simplu urlet, ci chiar propovăduirea amăgirii.
După un secol şi mai bine de la fondarea mişcării inochentiste, existenţa ei ridică şi astăzi multe semne de întrebare, în primul rând din pricina lipsei surselor obiective de documentare. Este dificil de stabilit când – şi mai ales unde – se face trecerea de la Ortodoxie la rătăcire şi eres; de la propovăduire la şarlatanie. O altă dificultate este legată de faptul că fondatorii unor secte sau curente religioase, desprinse din Biserica Ortodoxă, au fost cel mai adesea adevărate figuri legendare, înconjurate de admiraţia şi evlavia maselor populare lipsite de discernământ, care ajungeau să creadă că aceşti lideri religioşi nu sunt altceva decât noi mesia, adică trimişii Domnului pe pământ.
Despre persoana ieromonahului Inochentie de la Balta, iniţiatorul mişcării inochentiste, relatările sunt mai degrabă favorabile, indiferent de sursa de provenienţă (cu o singură excepţie). Din toate aceste repere, am alcătuit o scurtă relatare biografică, din care se poate extrage concluzia că există o delimitare netă între persoana ieromonahului Inochentie de la Balta şi curentul cu înclinaţii sectare, numit inochentist, apărut în mare parte după moartea sa.
Ieromonahul Inochentie (Ioan Levizor, pe numele de mirean), s-a născut în anul 1865, în localitatea Cosăuţi, din împrejurimile oraşului Soroca. Intră în monahism ca frate începător la Mănăstirea Dobruşa, unde va da dovadă de o ascultare deosebită, fiind considerat un călugăr-model, foarte râvnitor mai ales către slujbele bisericii. În 1909, Inochentie va intra în obştea Mănăstirii „Sfântul Teodosie” din Balta, care tocmai fusese întemeiată. Aici va fi hirotonit diacon şi apoi ieromonah. Din acest moment, în toată Basarabia va începe o adevărată mişcare populară religioasă, ce va antrena sute de mii de credincioşi ortodocşi, care îl vor aclama ca pe un prooroc al lui Dumnezeu, considerându-l făcător de minuni. Predicile, catehezele şi slujbele sale, precum şi cuvântările ţinute ad-hoc – toate acestea vor face ca împrejurimile şi chiliile mănăstirii de la Balta să fie neîncăpătoare pentru mulţimea credincioşilor români, ucraineni şi ruşi, care veneau să îl asculte, dar şi de fraţi care cer intrarea in monahism.
Autorităţile ruseşti care controlau zona se vor sesiza în momentul în care se află că Inochentie nu respectă canoanele Bisericii: „împărtăşeşte mulţimea fără spovedanie; exagerează pelerinajul la locul de veci al stareţului Teodosie, ungand bolnavii cu untdelemn din candela crucii de la mormânt”. Prin urmare, arhiepiscopul Chişinăului (Serafim Ciceagov) îl va trimite de canon la mănăstirea de la Cameniţa. Aici, episcopul Serafim al Podoliei va rămâne uimit de înţelepciunea sa şi de pelerinajul credincioşilor la el. La rugămintea acestuia, arhiepiscopul Chişinăului îngăduie reîntoarcerea lui Inochentie, însă nu pentru multă vreme, fiindcă el va fi imediat ridicat sub acuzaţia de a fi eretic şi trădător de ţară, fiind dus la Mănăstirea Morum din nordul Ucrainei, pe malul lacului Onega. Mulţi credincioşi l-au urmat, alături de călugării din mănăstire. Se aştepta liniştirea situaţiei, dar credincioşii din Basarabia, Ucraina, Rusia şi Polonia dau buzna şi aici, cerând „eliberarea sfântului”. Se nasc legende, se exagerează minunile: părintele Inochentie va fi comparat cu Sfântul Apostol Petru ţinut în lanţuri, iar apoi se duce vestea despre un „foc” coborât din cer.
Moldovenii îl iubeau pentru că le propovăduia Evanghelia şi le slujea pe înţelesul lor, în limba română, iar popularitatea sa în rândul poporului va creşte atunci când el va îndrăzni să strige că „nu ţarul este capul Bisericii, ci Hristos”. În urma acestor noi episoade de revoltă, autorităţile îl transferă pe Inochentie la Mănăstirea Solovăţ, pe insula cu acelaşi nume din Marea Albă. Izolat, părăsit, el va continua să facă slujbe în limba română. Oamenii ajung sa pună pe seama sa multe minuni, şi mai ales susţin că în el „s-a întrupat Sfântul Duh”. El îşi va ispăşi pedeapsa dată de Sinod în îndepărtatul schit Anzer şi Golgota, unde va rămâne până în primăvara anului 1917, când în urma Revoluţiei Bolşevice a căzut sub amnistie, fiind eliberat. În acea perioadă, Biserica Ortodoxă Rusă – prigonită şi măcelărită de către bolşevici, nu a mai avut posibilitatea să adopte o atitudine cu privire la mişcarea adepţilor ieromonahului Inochentie de la Balta. Cazul său şi al fenomenului religios format în jurul său au căzut în uitare, din cauză că această mişcare era ca o picătură în mare faţă de evenimentele apocaliptice care aveau loc atunci în Rusia.
După moartea neaşteptată a ieromonahului Inochentie, petrecută în data de 30 decembrie, anul 1917, adepţii săi s-au grupat în jurul mănăstirii subterane Noul Ierusalim din apropierea localităţii Lipeţchi. Începând cu acest moment, traiectoria sectară a acestei mişcări eretice devine vizibilă. Inochentiştii încep să propovăduiască sfârşitul apropiat al lumii; neagă căsătoria şi viaţa familială, interzic în caz de boală folosirea ajutorului medical. La mănăstirea din Lipeţchi, supranumită şi „Gradina Raiului” sau „Raiul pământesc”, vor veni şi doi fraţi după trup ai lui Inochentie, ce vor prelua conducerea mănăstirii. Lipsa de cultură teologică, suprapusă peste un teren pseudo-religios, favorabil superstiţiilor, precum şi exagerarea activităţii lui Inochentie au fost decisive pentru cursul dezastruos al mişcării. Călugarii au început să picteze figura lui Inochentie, suprapunând-o peste icoana Sfintei Treimi, în locul Duhului Sfânt, ceea ce constituie o hulă de neiertat (vezi Matei 12, 31). În prezent, fostul conducător al mişcării se bucură de aceeaşi veneraţie în rândul inochentiştilor (sau inochentarilor, după cum se auto-intitulează ei). Lui i construit un adevărat cult: i s-au zugrăvit icoane, i s-a alcătuit şi un „acatist”, iar cartea ce cuprinde predicile sale, intitulată „Cartea Mărturisirii” a circulat în mii de exemplare, fiind copiată de mână, acolo unde situaţia nu permitea tipărirea ei. Ea a fost aşezată alături de Sfânta Scriptură, ca fiind „inspirată de la Duhul Sfânt”.
Atitudinea oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse în legătură cu secta inochentiştilor se rezumă la doar câteva articole, ce cuprind câteva idei: (...) După moartea violentă a lui Inochentie, conducerea sectei a trecut la fraţii Ioan şi Alexandru Culiac, deşi o parte din sectanţi nu i-a recunoscut ca conducători. Ioan s-a proclamat pe sine „tătunea” Ioan, iar Alexandru – Sf .Arhanghel Mihail. Un frate de-a lor ulterior a fost proclamat de sectari ca sfântul mucenic Gheorghe Biruitorul, iar concubina lui Alexandru, fiind proclamată ca Fecioara Maria. Practica de cult a Inochentiştilor este constituită din sârguinţa în biserici secrete şi în citirea rugăciunilor proprii. După părerea unor autori, uneori ca formă supremă de închinare lui Tătunea Ioan, se practica sinuciderea, care chipurile îndreptându-se la cer, îi chema după sine şi pe ceilalţi. Secta Inochentiştilor se manifesta activ împotriva puterii sovietice, din acest motiv fiind persecutată crunt. Numărul adepţilor acestei secte este destul de mic şi ei se întâlnesc în mare parte în regiunea Centrală-Cernoziom”.
În 1920, Mitropolitul primat Miron Cristea (viitorul Patriarh al României şi artizanul schimbării samavolnice a calendarului ortodox, din anul 1924) va face un apel către monahii inochentişti - mai ales că scânteia acestei mişcări trecuse dincolo de Prut, în celelalte provincii româneşti - chemându-i către „ascultare şi integrare în obştile monahale romaneşti, pentru unitatea spirituală şi naţională.” Propunerea mitropolitului Miron Cristea a fost refuzată, iar monahii inochentişti s-au declarat independenţi de orice ierarhie oficială – fie ea rusă sau românească. Mai târziu, au răspuns în acelaşi chip şi celorlalte apeluri, invocând (printre altele) şi motivul calendarului gregorian, pe care erau siliţi să îl adopte în mănăstirile din România, în care urmau să fie trimişi de canon. Ei au refuzat să primească spovedania şi împărtăşania de la preoţii noi, îndemnându-i şi pe credincioşi să facă asemenea. Acest lucru a alimentat confuzia din rândurile multor generaţii de teologi şi pseudo-teologi ai Bisericii de stil nou din România, care a văzut în această atitudine a inochentiştilor un punct comun cu mişcarea de rezistenţă a credincioşilor ortodocşi de stil vechi din România. Ei au scris în nenumărate rânduri că Mănăstirea Slătioara şi satele cu mulţi credincioşi de stil vechi au devenit locuri de refugiu pentru inochentiştii alungaţi de ierarhia din Basarabia.
Zvonurile potrivit cărora Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România se află în comuniune cu gruparea inochentiştilor nu sunt adevărate, şi le denunţăm drept false şi rău-intenţionate. Dezminţim pe această cale orice informaţie neargumentată prin dovezi, prin care cei rău voitori încearcă să submineze activitatea şi rezistenţa Bisericii noastre. Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România are în componenţa sa o Mitropolie cu sediul în Mănăstirea Slătioara, având în subordinea sa canonică un număr de şase episcopii; protoierii, parohii, precum şi alte centre administrative, prin care se asigură atât ocârmuirea lăcaşurilor de cult, precum şi păstorirea duhovnicească a credincioşilor. Atunci când zvonurile rele au avut ca ţintă Biserica, ele nu au reuşit să o vatăme, fiindcă rugăciunea şi comuniunea ierarhică le-au stins precum se stinge fumul, iar pizma celor care au vrut să spargă zidul credinţei şi al dragostei din sânul Bisericii noastre s-a topit „cum se topeşte ceara de faţa focului” (Ps. 67, 2). De aceste învinuiri nedrepte nu au fost ocoliţi nici slujitorii B.O.S.V. Facem referire aici la cazul părintelui Ioan Dimofte, paroh al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din comuna Cuca (judeţul Galaţi), acuzat că ar avea comuniune în afara hotarelor Bisericii noastre, întreţinând relaţii duhovniceşti cu anumiţi creştini inochentişti. În cadrul întrunirii sinaxei Bisericii noastre din data de 10/23.12.2008, părintele Ioan Dimofte dezminţeşte orice acuză adusă în acest sens, semnând o declaraţie proprie, prin care dă anatemei şi blestemului atât pe toţi ereticii potrivnici Bisericii noastre, cât şi eresul inochentiştilor.
În concluzie:
Răspundem provocărilor aduse la adresa noastră şi informăm pe creştinii din întreaga lume că Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România nu întreţine (ori îşi manifestă intenţia de a întreţine) comuniune liturgică cu nici o grupare schismatică ori eretică din lume.
Arhiepiscop VLASIE MOGÂRZAN
Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România„Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.”
(Mihai Eminescu, „Scrisoarea III”)
Nimic din toate acestea nu este la voia întâmplării. Sfârşitul veacurilor este grăbit de păcatele strigătoare la cer ale oamenilor, ce au depăşit cu mult păcatele Sodomei şi Gomorei, pentru care Dumnezeu a pogorât foc din cer. „Staţi tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Galateni 5, 1) sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel. „Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi (...). Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8, 31-32; 36). Tâlcuind puţin cele de mai sus, vedem din ce cauză libertatea noastră s-a transformat acum într-o robie pe care o acceptăm fără împotrivire. Sfârşitul libertăţii umane vine odată cu sfârşitul credinţei în Dumnezeu, chiar dacă, din obişnuinţă seacă, superstiţie sau din făţărnicie, continuăm să Îl mai propovăduim cu buzele: „Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8).
„Între Dumnezeu şi om există cea mai mare înrudire” spune Sfântul Macarie Egipteanul, prin faptul că am primit o zidire după chipul lui Dumnezeu, rămânând ca fiecare dintre noi să dobândească şi asemănarea cu Dumnezeu, prin lucrarea virtuţilor morale, prin credinţa dreptslăvitoare şi respectarea poruncilor dumnezeieşti. În acest sens, Sfântul Vasilie cel Mare spune că „omul este o făptură care a primit poruncă să devină dumnezeu”, adică „chip al Chipului” (eikon Eikonos). Deci, omul are un destin hristologic, întrucât îşi are originea în Hristos, Care este de o fiinţă cu Dumnezeu-Tatăl, lucru despre care şi Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte, spunând: „Suindu-Se la înălţime robit-a robime şi a dat Daruri oamenilor” (Efeseni 4, 8). Cu adevărat, „suindu-Se la înălţime” Iisus Hristos - ca Fiu al lui Dumnezeu, a robit mulţimea duhurilor rele, a robit pe slujitorii satanei „şi a prins pre balaur, pre şarpele cel vechi, care este diavol şi satana, şi l-a legat pre el” (Apocalipsa 20, 2). Însă pe măsură ce numele lui Dumnezeu se necinsteşte şi se huleşte printre oameni, şi Dumnezeu ridică „daruri oamenilor”, adică le ridică libertatea şi harismele primite de la Duhul Sfânt. Paharul mâniei dumnezeieşti se umple, soseşte vremea secerişului, când lucrătorii gliei, adică sfinţii Îngeri vor alege zizaniile (adică neghinele) de spicele roditoare, trimiţând pe cei drepţi la loc de odihnă şi pe cei păcătoşi în focul cel veşnic, iar proorociile Apocalipsei se plinesc: „vai celor ce locuiesc pământul şi marea, că s-a pogorât diavolul la voi având mânie mare, ştiind că puţină vreme are” (Apocalipsă 12, 12).
Nu avem nimic al nostru, ci totul este împrumutat (dăruit) de la Dumnezeu. Valoarea duhovnicească a omului nu constă numai în virtuţile personale - în generozitatea sufletului, ascuţimea minţii, etc - ci în Arhietipul lui, care este Iisus Hristos. Atunci când ne abatem de la calea dreaptă, deschisă prin Naşterea şi Patimile Mântuitorului Hristos, necinstim chipul Arhietipului, lăsând în urma noastră o desacralizare a valorilor spirituale. În aceste condiţii, neavând nimic al nostru, oare am putea da amanet lui Satan fiinţa noastră, care de fapt nu ne aparţine? Dacă judecăm duhovniceşte, iar nu de pe poziţiile politicienilor nebotezaţi, oare am putea permite ca chipul nostru să fie „clonat electronic”, înregimentat în cip-uri şi apoi manipulat după bunul plac al slujitorilor lui Antihrist? Este adevărat că suntem oameni supuşi păcatului, dar suntem totodată însufleţiţi de o nădejde înflăcărată spre mila lui Dumnezeu, Care are putere a ierta păcatele. Drept aceea, oare am putea accepta ca identitatea noastră duhovnicească de „fii ai lui Dumnezeu... şi fii ai Învierii” (Luca 20, 36) să fie redusă la un număr într-o bucată de plastic? Icoana fiinţei umane nu trebuie să fie redusă la un simplu suport electronic de emiţătoare şi implanturi!
Va trebui să alegem între Hristos şi Antihrist; între viaţa cea de puţină vreme, pecetluită cu numele fiarei şi viaţa cea veşnică, pecetluită cu suferinţele crucii. Totul este în mâna lui Dumnezeu, Care ar putea să oprească nenorocirea ce se abate asupra omenirii, însă suferinţa nu va fi de lungă durată: „Şi de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, nu s-ar fi mântuit tot trupul, ci pentru cei aleşi se vor scurta zilele acelea” (Matei 24, 22). Cu toată teroarea satanică, lepădarea de Dumnezeu nu va fi una generală. Precum în vremea lui Ilie, când a zis Dumnezeu către plăcutul Său: „Eu însă mi-am oprit dintre Israeliţi şapte mii de bărbaţi; genunchii tuturor acestora nu s-au plecat înaintea lui Baal şi buzele tuturor acestora nu l-au sărutat!” (Paralelipomena 19, 18), tot aşa va fi şi în vremea apocaliptică, când oamenii iubitori de cele pământeşti se vor lepăda de Dumnezeu. Despre cei ce nu vor primi semnul fiarei, ne spune Apocalipsa Sfântului Ioan: „Şi am văzut alt Înger suindu-se de la Răsăritul Soarelui, având Pecetea lui Dumnezeu celui Viu; şi a strigat cu glas mare celor patru Îngeri, cărora li s-a dat să vatăme pământul şi marea, zicând: nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până ce vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru peste frunţile lor. Şi am auzit numărul celor pecetluiţi o sută patruzeci şi patru de mii pecetluiţi din toată seminţia fiilor lui Israil” (Apocalipsa 7, 2-4). Răsplata celor care vor suferi chinurile din partea slugilor lui Antihrist va fi veşnică: „După aceasta am văzut, şi iată, gloată mare din tot neamul şi seminţiile şi noroadele şi limbile, stând înaintea Scaunului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi finic în mâinile lor. Şi strigau cu glas mare, zicând: Mântuirea Dumnezeului nostru Celui ce şade pre Scaun şi Mielului. Şi a răspuns unul din cei bătrâni, zicându-mi mie: Aceştia care sunt îmbrăcaţi cu veşmintele cele albe, cine sunt şi de unde au venit? Şi am zis lui: Doamne, tu ştii. Şi mi-a zis mie: Aceştia sunt cei ce vin din necazul cel mare şi şi-au spălat veşmintele sale, şi şi-au albit veşmintele sale cu Sângele Mielului. Pentru aceasta sunt înaintea Scaunului lui Dumnezeu şi slujesc lui ziua şi noaptea în Biserica lui; şi Cel ce şade pre Scaun se va sălăşlui peste ei. Nu vor flămânzi mai mult, nici vor însetoşa mai mult, nici va mai cădea peste ei soarele, nici tot zăduful. Că Mielul cel din mijlocul Scaunului va paşte pe ei şi îi va povăţui pe ei la izvoare de ape vii, şi va şterge Dumnezeu toată lacrima de la ochii lor” (Apocalipsă 7, 9-17).
„Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!”
Progresul ştiinţific a învins orice limită, iar cu fiecare nouă descoperire contribuim la schimonosirea minunatului chip pe care Dumnezeu l-a sădit în noi, mergând fără oprire către plinirea proorociilor apocaliptice. Ceea ce altădată era etichetat ca ficţiune, astăzi devine realitate. Se lucrează la ştergerea chipului omenesc din noi şi transformarea conştiinţei umane într-un mecanism electronic, controlat din cercurile oculte de către cei ce vor să-l distrugă. Mai întâi, acestui om de lut, controlat prin intermediul celor mai sofisticate sisteme electronice, îi va fi ştearsă pecetea Darului Duhului Sfânt primit prin Sfântul Botez, transformându-l într-un produs numit „carne vie” devenit pasibil „comercializării” europene. Apoi, el va fi folosit pentru îndeplinirea celor mai mârşave scopuri ale unei societăţi masonice, puse în slujba lui Satan, pentru ca în cele din urmă, să fie împins spre sinucidere, răpindu-i-se până şi ultima nădejde de mântuire a sufletului. Nu ne-a mai rămas decât să filosofăm despre libertate, dar acest concept devine din ce în ce mai abstract, deşi suntem încurajaţi să credem că suntem liberi. Libertatea nu trebuie confundată cu libera voie de mişcare în timp şi spaţiu. Atunci când eşti tratat ca pe un obiect, supravegheat ca pe un sclav, privat de dreptul liberului arbitru, pecetluit cu semnul fiarei, purtând asupra ta sistemul satanic al microcipului, în aceste condiţii nu mai poate fi vorba despre libertate. Cercetările tehnologice asupra microcipului au dovedit ca acesta este cancerigen, explozibil în contact cu alte surse de radiaţii luminoase, produce stări de halucinaţii şi mai mult, acesta are în structura lui aşa-zisul „inel magic” care în contact cu razele solare creşte temperatura corpului, devenind insuportabil. Dacă adepţii Satanei nu au reuşit încă să otrăvească populaţia prin otrăvurile şi aditivii cu care au infestat produsele alimentare, prin vaccinurile aşa-zis anticancerigene, în fapt purtătoare şi generatoare de cancer, precum vaccinul Gardasil, iată că în prezent se pune la cale o altă stratagemă de distrugere a omului prin implantarea microcipului, în numele securităţii personale. Nu poate fi vorba de nicio securitate personală, ci numai de o robie electronică în numele lui Antihrist.
Pentru camuflarea intenţiilor satanice ale acestui sistem, s-a mers treptat, pornindu-se de la obişnuirea oamenilor cu metodele sale. Iniţial, s-a făcut introducerea codului barat pe mărfuri, apoi pe actele de identitate din plastic, făcându-se acum deja saltul la documentele biometrice. Se spune că aceste acte ar fi sigure din punct de vedere al informaţiilor conţinute de componenta lor electronică, dar simulările (făcute, bineînţeles, de persoane particulare sau organizaţii civice), au dovedit că un calculator nu foarte performant reuşea să citească informaţiile conţinute de un microchip aflat la câţiva metri distanţă! Un alt experiment reuşit a constat în emiterea unor acte biometrice pentru celebrităţi decedate, ale căror amprente digitale şi date personale au fost probabil sustrase din anumite bănci de date din S.U.A. Avem tot dreptul să ne punem întrebarea: oare cine va citi datele noastre personale? În actul legislativ care aprobă emiterea acestor acte, se mai prevede un alt lucru care ne dă de gândit, şi anume faptul că nu avem niciun drept de proprietate asupra datelor noastre personale înscrise în microchip, ele intrând în posesia U.E. din momentul colectării lor! Mulţi vor cădea în capcana refuzului acestui tip de acte invocând doar aspectul lipsei lor de securitate, cerând guvernanţilor lui Antihrist crearea unui alt sistem, mai eficace şi mult mai sigur. Imediat, ei vor spune: „avem microcipul - cel mai perfect sistem de securitate personală, dar care trebuie implantat pe frunte sau pe mâna dreaptă”. De aceea, refuzul actelor cu microcip va trebui să aibă la bază doar motive religioase.
„Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.”
La umbra nefastă a „unităţii, cooperării, asistenţei şi ajutorului reciproc” şi sub egida... Uniunii Europene, se desfăşoară de fapt ultimul act al unui scenariu scris cu multă vreme în urmă, în lojele oculte ale societăţilor secrete, care se conduc după un dicton opus, şi anume „divide et impera” – dezbină şi stăpâneşte. Atâta vreme cât România este membră a U.E., ea este obligată să respecte angajamentele asumate în statutul de aderare, astfel încât se vor impune nu numai cipul biometric, dar mai ales concesii anticreştine, precum căsătoriile gay, chiar dacă nu suntem de acord cu ele. Antihrist va trebui să guverneze ca un stăpân suprem şi mondial, un nou mesia, care va strânge sub sceptrul lui toate seminţiile pământului, propovăduind pentru început pacea şi iubirea. El trebuie să fie încoronat în templul refăcut din Ierusalim, loc pe care astăzi se află moscheea lui Omar. Instaurarea lui Antihrist reprezintă motivul zguduirii întregii lumi. În vremea acestei încleştări mondiale, care va fi de natură morală, politică, economică, socială etc, cea mai mare virtute a creştinilor va fi dreapta judecată.
Împrejurările întronării lui Antihrist sunt deja create. Şeful Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso declara: „Trebuie să transformăm criza în care ne aflăm într-o nouă oportunitate. Avem nevoie de un nou plan pentru o lume nouă. Sincer, sper ca avându-l ca preşedinte pe Barack Obama, SUA îşi va uni forţele cu Europa pentru a crea o lume nouă. Pentru binele societăţii, pentru binele lumii”. În acelaşi spirit, Gordon Brown, primul ministru socialist din Marea Britanie, face un apel către Barack Obama, cerându-i: „să colaboreze cu Europa, pentru renaşterea unei noi ordini mondiale din cenuşa crizei economice”. Directorul Consiliului European pentru Afaceri Externe, Mark Leonard, afirma: „Obama poate fi considerat noul Mesia, însă alegerea sa va fi o palmă peste obrazul europenilor care preferă să-l acuze pe Bush în loc să-şi asume responsabilitatea pentru problemele globale”.
Pentru prima dată, se vorbeşte despre o preşedinţie planetară; oamenii îţi pun nădejdea într-un lider providenţial, mai mult decât în Dumnezeu. Împotriva acestora strigă proorocul Ieremia: „Blestemat fie omul, care îşi pune nădejdea în om şi îşi face sprijin din trup omenesc, şi a cărui inimă se depărtează de Domnul” (Ieremia 17, 5). Este vremea să ne aşteptăm la viitoare alegeri planetare. Însă pentru aceasta va fi nevoie de înscenarea unei crize planetare, mondiale, care să arunce întreaga lume în haos, iar oamenii decepţionaţi să se arunce în braţele „salvatorului” universal, ce mai târziu îşi va da pe faţă identitatea sa de Antihrist.
Legea 285 de aprobare a Ordonanţei de Guvern de introducere a cărţilor electronice de identitate. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial din data de 2 iulie 2003. Astfel, începând cu 1 ianuarie 2004, prin hotărârea guvernului PSD şi a parlamentarilor PSD, PD şi UDMR, s-a decis ca toţi cetăţenii României să deţină cărţi electronice de identitate conţinând un cod de bare, cu numărul 666 înregistrat pe el. Cartela electronică de identitate conţine un microcip performant, în care vor fi obligatoriu introduse informaţiile de pe buletinul de identitate actual, permisul de conducere şi cartea de alegător. După caz, vor fi inserate şi date privind asigurarea medicală, asigurarea socială, amprenta şi semnătura digitală. Pe fiecare carte electronică de identitate va exista desenat codul de bare care conţine numărul 666. Aceasta este o etapă premergătoare pecetluirii oamenilor cu numărul fiarei, care este 666. Pe codul de bare, numărul 6 este simbolizat de două linii negre subţiri (||), ce sunt folosite ca separatori la marginea şi la interiorul codului de bare. Avem deci în total 3 separatori (||), adică 666.
„Să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea”
Mai cinstit şi frumos lucru este a muri pentru adevăr, decât a te lăsa vrăjit de glasul mincinos al ereziei ecumenismului, dând sărutarea Iudei pe obrazul Ortodoxiei, laolaltă cu înaintemergătorii lui antihrist, adunaţi la sunetul mincinos al trâmbiţei ce propovăduieşte o „pace” şi o „iubire” fără de Dumnezeu. Ne-o spune şi Sfânta Scriptură: „Acestea sunt cuvintele care să le faceţi; grăiţi adevărul fiecare către vecinul său, adevăr şi judecată de pace, şi drept judecaţi în porţile voastre” (Zaharia 8, 16).
Aşa cum niciodată nu punem zdrenţe peste o haină frumos împodobită, tot la fel o conştiinţă curată şi lipsită de ascunzişuri nu poate suporta adoptarea unor prejudecăţi străine firii ei nobile. Dar când haina nu este împodobită, iar conştiinţa nu este curată, avem de-a face cu cazuri de prefăcătorie şi minciună, venite din partea unor „oameni ai Bisericii”, care pot grăi frumos şi retoric despre Dumnezeu, dar numai cu buzele. Aceştia sunt tăciunii din Biserica de la coada veacului, care, în loc să lumineze sufletele, mai mult le înnegresc, împrăştiind fumul înecăcios al rătăcirilor şi înşelării.
Pe cât de groaznică este mediocritatea cu care tratează aceştia aspecte ale Ortodoxiei, nesocotind dumnezieştile hotărâri ale Sfinţilor Părinţi, pe atât de clară se arată apostazierea lor de la dreapta credinţă. Totuşi, pe ruina lepădării lor, se ridică mai strălucitoare Ortodoxia Sfinţilor Părinţi, Biserica lui Hristos, cea pe care „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).
„Plâns-a Iudeea şi porţile ei s-au deşertat şi s-au întunecat pe pământ, şi strigarea Ierusalimului s-a suit” (Ieremia 14, 2). Lăcrimează şi ochiul veghetor al Ortodoxiei, atunci când fiii ei se dau „spre vânzare vrăjmaşilor lor robi şi roabe” (Deuteronom 28, 68), nemaifiind cine să-i răscumpere. Unde sunt ortodocşii uniţi în duhul lui Dumnezeu, care să vădească rătăcirea acestor slujitori ai altarului, care dau „frate pe frate spre moarte” (Matei 10, 21), care îşi duc turma spre prăpastia pierzării veşnice?
Preţul Ortodoxiei
Dacă preţul vânzării lui Hristos a fost de 30 de arginţi, vom vedea care va fi în final preţul vânzării Ortodoxiei, pe care se străduiesc să pună mâna iudele veacului nostru. Aceştia pun metanie antihristului din Apus, rumegând în conştiinţa lor întrebarea: ce veţi da nouă şi vom închina vouă Ortodoxia? Nebuni şi orbi! „Ce este mai mare - aurul”, pe care îl târâţi din Apus, sau „Biserica, ce sfinţeşte pre aur”? Nebuni şi orbi! „Ce este mai mare - darul” cu care vă înşeală Apusul sau Altarul Ortodoxiei, care sfinţeşte fiinţa umană? „Iar Fariseii şi legiuitorii au lepădat de la sine sfatul lui Dumnezeu” (Luca 7, 30), uitând cuvintele lui Hristos: „iar cela ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu” (Luca 12, 9).
Ce vedem acum? Vedem pe unii ca aceştia, cum vin să ne „îndulcească” din „ospăţul dragostei duhovniceşti”, găzduit în paginile publicaţiei săptămânale „Lumina”, aparţinând trustului de presă „Basilica”, aflat sub auspiciile B.O.R.. Până aici, nimic rău, numai că subiectul ales nu se potriveşte câtuşi de puţin cu mărturisirea lor de credinţă. În numărul din 20 iulie 2008 al publicaţiei sus-amintite, părintele arhimandrit Timotei Aioanei ne vorbeşte despre „sfinţii fălticeneni”- Sfântul Ierarh Dosoftei, cu metania la Mănăstirea Probota şi Sfântul Ierarh Ioan de la Râşca, pe care îi numeşte „ocrotitorii ţinutului Fălticenilor care păstrează, în hotarele lui, istorie multă şi taine sfinte, din vremuri îndepărtate”.
Deşi articolul se vrea a fi unul de laudă la adresa Sfinţilor ce au trăit în aceste ţinuturi, autorul nu uită să amintească, încă de la început, despre mirabila promenadă făcută împreună cu patriarhul Daniel Ciobotea (pe atunci, mitropolit), prin ţinutul Fălticeniului. Prin această alăturare de idei, părintele Timotei vrea să aducă, în mintea cititorului, ideea unei comuniuni în duh şi mărturisire a Sfinţilor Ierarhi de odinioară, cu aceştia de acum, care umplu sălile reununilor ecumenice, slujesc şi se roagă împreună cu „fraţii” lor eretici, aşa cum nici un Sfânt nu a făcut-o vreodată!
Fiindcă articolul laudativ la adresa mai-marelui său nu şi-ar fi găsit un final pe placul destinatarului, părintele profită de acest moment prielnic pentru a mai „lovi” un punct, „înfrumuseţând” „portretul duhovnicesc” al patriarhului actual, eroul acestei povestioare, cu încă o „medalie de merit”: „Ar mai putea fi amintită încercarea mitropolitului Daniel de a-i apropia pe slujitorii stilişti de la Slătioara, oferindu-le chiar posibilitatea studierii în seminarii şi facultăţi de teologie. Întâlnirea de la Mănăstirea Neamţ din decembrie 1990 nu a avut, din păcate, rezultatul dorit. Din partea lor s-a dorit rămânerea departe de Biserică şi chiar nerecunoaşterea adevărului istoric. Mitropolitul Silvestru Onofrei, trecut între timp la cele veşnice, a avut (singurul) curajul să admită că în momentul hirotoniei primului lor arhiereu, episcopul Galaction Cordun avea deja povara neascultării faţă de patriarhul şi ierarhii ţării”. (Săptămânalul „Lumina”, nr. din 20.07.2008).
„Buzele care spun adevărul vor dăinui totdeauna;
iar limba grăitoare de minciună, numai pentru o clipă”
Nu îl vom mustra pe părintele Timotei Aioanei prin cuvintele noastre, ci prin cele ale Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Nu grăiţi minciună unul către altul” (Coloseni 3, 9). Iar cât despre faptul că şi el susţine teoria „ascultării” faţă de Patriarhia B.O.R., cea „care a mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună” (Romani 1, 25), pe unii ca aceştia precum şi pe el, îi lăsăm să-i judece cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan, care, grăind despre Împărăţia Cerurilor, spune: „Şi nu va intra întru dânsa tot ce este spurcat, şi face spurcăciune, şi minciună” (Apocalipsa 21, 27). Aşadar, unde vor intra ecumeniştii şi ceilalţi eretici? Oare nu vor fi afară, în întunericul cel mai de jos, laolaltă cu „câinii (...) şi tot cel ce iubeşte şi face minciună” (Apocalipsa 22, 15).
Revenind strict la conţinutul acestui articol, îl întrebăm, retoric, pe arhimandritul Timotei: ce posibilitate se oferea tinerilor din Biserica Ortodoxă de Stil Vechi până acum câţiva ani, de a studia în seminariile şi facultăţile teologice ale Bisericii de stil nou? Mai mult, chiar: dacă se afla că vreun student al Facultăţii de Teologie manifesta simpatie faţă de stilul vechi, el era exmatriculat, chiar dacă era la doar un pas de licenţă! Şi ce poate învăţa un student la o facultate de teologie modernistă, aşa cum este cea patronată de B.O.R.? „Căutaţi ca să nu vă înşele pre voi cineva” (Marcu 13, 5); „Nimeni pre sine să nu se înşele: De i se pare cuiva între voi că este înţelept în veacul acesta, nebun să se facă, ca să fie înţelept” (1 Corinteni 3, 18). Îndoctrinarea cu teologia ecumenică de azi e cea mai sigură cale spre ruinarea adevăratei Biserici Ortodoxe, care se află în rezistenţă faţă de celelalte biserici, părtaşe rătăcirii ecumenice şi angrenate în tăvălugul modernist. Dacă nu le-a reuşit „convertirea” şi „reeducarea” prin teroarea din temniţele comuniste; dacă nu ne-au risipit nici atunci când ne-au stricat bisericile, de acum încearcă să ne facă „ucenici” ai lor, „hrănindu-ne” cu teologia care L-a izgonit pe Dumnezeu (Theos), rămânând o grăire (logos) deşartă, trâmbiţată de aceste chimvale răsunătoare, din ce în ce mai străine de duhul adevărat al Sfinţilor Părinţi. „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi uscatul, ca să vă faceţi un ucenic şi dacă se face, îl faceţi pre el fiu gheenei îndoit decât voi” (Matei 23, 15). Tinerilor doritori de studii teologice în adevăratul duh ortodox, le recomandăm institutele tradiţionaliste de teologie ortodoxă din California, Grecia şi Italia, aflate sub ocârmuirea Bisericilor-Surori, completate, desigur, cu studiu şi lectură individuală, dar mai ales de o viaţă întru Hristos, pentru a putea deveni vrednici slujitori ai sfintelor altare şi propovăduitori ai cuvântului lui Dumnezeu.
Mai departe, părintele Timotei Aioanei îşi informează cititorii: „Întâlnirea de la Mănăstirea Neamţ din decembrie 1990 nu a avut, din păcate, rezultatul dorit”. Dar care ar fi fost rezultatul dorit? „Neprihănirea poartă pe cei drepţi, iar strâmbătatea prăpădeşte pe cei vicleni” (Proverbe 11, 3). Probabil rezultatul aşteptat de prelaţii Bisericii de stil nou consta în semnarea unui acord de cedare, de către ierarhii Bisericii noastre, cărora li s-a vorbit acolo despre „dragoste şi pace”, în cuvinte pompoase şi măgulitoare. Dar oare vreun ierarh B.O.R. a avut tăria să recunoască greşelile făcute din 1924 până astăzi? A fost atunci oare un adevărat dialog, sau măcar o încercare timidă de a face pocăinţă pentru păcatul de a-i fi prigonit pe păstrătorii adevăratei Credinţe? Nici urmă de aceste lucruri! Din contră; discuţiile s-au purtat aproape exclusiv unilateral, neaducându-se aproape deloc în discuţie chestiuni dogmatice sau duhovniceşti. Şi atunci, ce rezultat; ce punte de legătură se poate stabili cu aceste slugi preaplecate ale Apusului, cărora le grăieşte Proorocul: „Au nu un tată este vouă tuturor? Au nu un Dumnezeu v-au făcut pe voi? Pentru ce aţi lăsat fiecare pe fratele său, ca să spurcaţi legătura părinţilor voştri”? (Maleahi 2, 10).
Doamne, în cer este mila Ta şi adevărul Tău până la nori
În finalul articolului, părintele arhimandrit îşi lansează ultima săgeată, făcând o afirmaţie lipsită de orice temei la adresa Mitropolitul Silvestru Onofrei (†1992), menită să umple de indignare pe cei ce l-au cunoscut pe vrednicul de pomenire ierarh al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, spunând, nici mai mult nici mai puţin, decât că: „a avut (singurul) curajul să admită că în momentul hirotoniei primului lor arhiereu, episcopul Galaction Cordun avea deja povara neascultării faţă de patriarhul şi ierarhii ţării”. E vorba de arhiereul Evloghie Oţa, hirotonit în 1956. Respingem cu desăvârşire această afirmaţie lipsită de adevăr. În 1990, Mitropolitul Silvestru a făcut o declaraţie publică, în care îşi manifesta dezacordul faţă de înnoirile în materie de credinţă, introduse după 1924. Şi - dacă e vorba de „ascultare” - faţă de care Patriarhie se cădea să facă ascultare Biserica noastră în momentul hirotonirii primului arhiereu, când cuvintele Sfântului Apostol Tit sfătuiesc: „să nu daţi ascultare basmelor iudaiceşti şi poruncilor unor oameni, care se întorc de la adevăr” (Tit 1, 14). Ce adevăr de credinţă susţinea Patriarhia Română în 1956, când Iustinian Marina purta cu mândrie în piept insigna comunistă „Ordinul Muncii Clasa I”? Iar în 1926 şi 1929, Patriarhia de stil nou a trecut şi de partea catolicilor, întorcând spatele Sfinţilor Părinţi de la Soborul I Ecumenic, prăznuind un minciuno-paşte, mai înainte de paştele evreiesc, şi căzând sub anatema Patriarhiilor Răsăritene, dată prin Enciclicele Sinodale din 1583, 1756, 1848. În 1956 - momentul hirotoniei primului episcop în Biserica noastră -, Biserica stilului nou nu se întorsese spre pocăinţă, trecând totul sub o ruşinoasă tăcere, ce dăinuie până în ziua de azi.
Nu poate exista Biserică Ortodoxă fără Sfinţi, la fel cum nici Sfinţii nu pot exista, decât în sânul Bisericii Ortodoxe. Ei sunt slava şi podoaba Bisericii, şi de aceea sunt cinstiţi prin cântări şi slujbe, pomenind cu evlavie şi dragoste, viaţa şi ostenelile lor, spre pilda şi folosul nostru, al celor de azi, care încercăm, în această beznă a necredinţei veacului apocaliptic, să ţinem aprinsă flacăra credinţei în inimă, fiecare după puterea noastră.
De aceea, canonizarea - adică proslăvirea Sfinţilor - este un moment de mare însemnătate şi bucurie duhovnicească în viaţa oricărei Biserici. De multe ori, ei sunt cinstiţi de credincioşi cu multă vreme înainte de proclamarea oficială a sfinţeniei lor, având darul facerii de minuni, ca dovadă a faptului că Dumnezeu le-a primit faptele bune, încununându-i după vrednicie, cu neveştejita cunună a sfinţeniei. Tradiţia Bisericii spune că, dintre toate cetele Sfinţilor, Mucenicii sunt singurii ale căror suflete, după despărţirea de trup, trec nestingherite prin toate Vămile văzduhului, ajungând la fericirea veşnică a Raiului, fără nici o împiedicare din partea vrăjmaşului mântuirii. Atât de mare putere are jertfa sângelui lor, încât este considerată ca cel mai sfinţitor Botez - dovada cea mai puternică a dragostei lor către Dumnezeu, pe Care L-au mărturisit în faţa ighemonilor păgâni sau înaintea adunărilor eretice.
Prin recunoaşterea sfinţeniei lor, noi mărturisim faptul că Biserica de pe pământ, ca instituţie dumnezeiesc-omenească, este o ipostază a ierarhiei cereşti, un Rai pogorât printre oameni. Noi, ortodocşii, ştim faptul că, indiferent ce hotărâri ar lua mai-marii Bisericii, cu privire la sfinţenia sau presupusa sfinţenie a unor oameni trecuţi din această viaţă, ea nu poate fi valabilă decât atunci când este pecetluită cu voia lui Dumnezeu. De aceea, se poate striga mult şi bine „Santo Subito” de către admiratorii defunctului Papă Ioan Paul al II-lea. Dumnezeu nu face voia noastră, dacă noi nu o facem pe a Lui, iar despre eretici, care au ştirbit dogmele Bisericii Apostolice, care au propovăduit pacea şi iubirea, dar au înscenat cele mai crâncene vărsări de sânge, declanşând cruciade, de dragul unui primat jurisdicţional… cine va putea vorbi despre mântuirea lor? Sfinţenia presupune o viaţă plăcută Domnului, trăită după învăţăturile Sfintei Evanghelii, întru dreapta credinţă, care este una singură, şi anume Ortodoxia, căci spune Apostolul Pavel: „Şi, dacă se va lupta cineva, nu se încununează, de nu se va lupta după lege” (II Tim: 2,5), aşteptând a primi „cununa vieţii veşnice, pentru care lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Tim: 4,7).
Cu alte cuvinte, prin cinstirea Sfinţilor, noi dovedim ascultarea faţă de Dumnezeu şi de voia Sa. Căci voia Sa a fost, ca cei pe care noi azi îi cinstim, cu cântări de laudă, să se numească prieteni şi ucenici ai Săi. Iar dacă îi cinstim, înseamnă că mărturisim aceeaşi credinţă întru care s-au sfinţit; înseamnă că le cerem mijlocirea către Dumnezeu şi le recunoaştem viaţa, pe care le-o şi urmăm, pe cât ne stă în putinţă.
Începând cu anii ’50 ai secolului trecut, odată cu venirea lui Iustinian Marina la tronul patriarhal, Biserica Ortodoxă de stil nou din România a început un lung şir de canonizări în rândul Sfinţilor români. Nu scriem acest articol pentru a le contesta sfinţenia – departe de noi acest gând. Din contră – faţă de toţi se cade a avea o evlavie deosebită. Tocmai de aceea, atitudinea Bisericii de stil nou faţă de viaţa şi învăţătura acestor Sfinţi, stârneşte nedumeriri.
Să începem cu începutul
La 28 februarie 1950, Sinodul B.O.R. (Biserica de stil nou) a hotărât canonizarea Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş - Maramureş, mare apărător al Ortodoxiei, despre care se ştie că s-a născut în anul 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, într-o familie de creştini valahi, fiind numit la botez Iacob. La vârsta de 15 ani, el va intra în viaţa monahală, fiind închinoviat la mănăstirea din Ohrida (Macedonia de astăzi), unde rămâne timp de 5 ani, după care merge la Muntele Athos, la Mănăstirea Pantocrator, unde devine schimonah, cu numele Iosif. Pentru viaţa sa aleasă, şi pentru darul vindecării, cu care fusese înzestrat, va fi hirotonit preot şi duhovnic, apoi egumen în mănăstirea Sfântul Ştefan din Adrianopol. Primeşte egumenia mănăstirii Cutlumuş din Athos, din a cărei obşte făceau parte mulţi călugări români. După moartea mitropolitului Timişoarei, românii bănăţeni s-au gândit la Cuviosul Iosif, stabilit între timp în preajma mănăstirii Vatopedu, ca cel mai potrivit păstor al Bisericii locale.
Astfel, în anul 1650, în luna iulie, deşi era în vârstă de 82 de ani, Cuviosul Iosif este hirotonit arhiereu şi instalat Mitropolit al Timişoarei. Se spune că în ziua în care a sosit în Timişoara, credincioşii i-au adus un olog bolnav de mulţi ani, pe care Sfântul l-a vindecat cu rugăciunea. Va rămâne în scaunul mitropolitan timp de trei ani, după care datorită vârstei înaintate, după ce a pus totul în bună rânduială, prin înnoirea vieţii duhovniceşti şi prin înţeleapta chivernisire a treburilor bisericeşti, se retrage la mănăstirea Partoş. Locul cârmuirii sale vlădiceşti, precum şi al activităţii sale monahale de început s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind numit „de la Partoş” şi „Mitropolitul Timişoarei”. În Acatistul întocmit cu ocazia canonizării, Sfântul este numit, foarte frumos, drept „comoara legii străbune” („Acatistier”, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 1990, p. 151).
Mergem mai departe
În anul 1955, la data de 24 aprilie, Biserica stilului nou a recunoscut sfinţenia unui alt plăcut al Domnului: Sfântul Ierarh Iorest Mărturisitorul, Mitropolit al Ardealului († 1657). El era fiu de ţărani din Transilvania şi, iubind din fragedă pruncie pe Hristos, s-a făcut monah în obştea Mănăstirii Putna, schimbându-şi numele din Ilie în Iorest. Apoi, a urmat şcoala duhovnicească din această lavră, ajungând monah iscusit, bun caligraf şi zugrav de icoane. Era încă foarte râvnitor la slujba Bisericii şi la păzirea sfintei credinţe ortodoxe. Răposând mitropolitul Ghenadie al Ardealului, în toamna anului 1640, cu voia lui Dumnezeu, Cuviosul Iorest de la Putna a fost ales părinte şi întâistătător al Bisericii Transilvaniei. Dupa ce a primit hirotonia întru arhiereu de la mitropolitul Ţării Româneşti, în anul 1641, blândul ierarh Iorest urca pe scaunul Mitropoliei Ardealului de la Alba Iulia.
Timp de trei ani, cât a păstorit Biserica lui Hristos, Sfântul Ierarh Iorest s-a ostenit, ca un adevărat mărturisitor, să apere dreapta credinţă ortodoxă de învăţăturile străine calvineşti şi de toate viclenele curse ale diavolului. Peste tot rânduia preoţi râvnitori, sfinţea biserici şi mergea prin sate, mângâind şi învăţând pe credincioşi, ca un bun păstor al turmei lui Hristos. În anul 1643, sfântul ierarh Iorest va fi aruncat în temniţă pentru râvna dreptei credinţe, pătimind multe necinstiri, bătăi şi ocări, pe care le va răbda muceniceşte, fiind gata să-şi dea şi viaţa pentru apărarea credinţei ortodoxe şi mântuirea turmei sale. După nouă luni de zile, păstorul cel adevărat este scos din temniţă şi obligat să dea o sumă de bani ca răscumpărare. Ajungând din nou în Moldova, între anii 1656-1657, va păstori Episcopia Huşilor, cârmuind bine Biserica lui Hristos. Apoi şi-a dat sufletul cu pace în braţele Marelui Arhiereu, Iisus Hristos, fiind numărat în ceata sfinţilor mărturisitori.
Despre toate aceste mărturii ne încredinţează cărţile şi articolele apărute sub tutela şi cu binecuvântarea ierarhiei B.O.R. Este deci greu de crezut că ei nu ar şti pe cine au recunoscut drept Sfânt, ori că nu ar şti că a fost tocmai ceea ce ei nu sunt astăzi. Sfinţii nu au fost ecumenişti, iar ei o ştiu!
În acelaşi an, la data de 20 octombrie, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, smeritul făcător de minuni, a fost de asemenea trecut în rândul sfinţilor, hotârându-se, ca dată de prăznuire, ziua de 11 aprilie, ziua mutării sale la Domnul. Despre acest Sfânt, credincioşii români cunosc aproape totul, însă mai puţin faptul, că a fost un neînfricat apărător al credinţei străbune. Reforma calendarului, făcută de papa Grigorie al-XIII-lea în anul 1582, a fost impusă şi Bisericii Răsăritului. Dar de fiecare dată, aceste încercări au fost respinse cu hotărâre, fiind considerate abateri de la Tradiţia Ortodoxiei, abateri condamnate aspru de anatema stabilită de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi la Sinoadele Ecumenice. În timpul acestor frământări, nici Biserica Ortodoxă Română n-a scăpat de aceste ispitiri din partea Apusului. Aşa se face că în anul 1866, Alexandru Ioan Cuza a convocat un Sinod bisericesc, unde a recomandat schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian. La Sinod a fost prezent şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica. Acolo, el a mărturisit fără frică pentru biruinţa adevărului şi păstrarea adevăratei credinţe. S-a opus categoric acestei inovaţii, şi, părăsind sala Sinodului a spus: „Iară eu, cu cei fărădelege nu mă voi socoti!”. În acest fel, domnitorul n-a reuşit atunci să introducă această recomandare impusa de francmasoni. Evident că aceste „amănunte” nu au fost menţionate în nici o carte apărută cu binecuvântarea ierarhiei oficiale…
La doar o zi distanţă, în data de 21 octombrie 1955, la Alba Iulia s-a proclamat canonizarea Sfinţilor Mărturisitori Sofronie de la Cioara, Visarion Sarai şi Oprea Miclăuş. Cuviosul ieromonah Sofronie din Satul Cioara (azi, Săliştea, jud. Alba) a fost unul dintre cei mai însufleţiţi apărători ai credinţei ortodoxe din Transilvania,de la mijlocul veacului al XVIII-lea, într-o vreme în care prigoana ereticilor calvini şi a celor uniaţi (n.ed.: uniţi cu Papa, sau greco-catolici) împotriva ortodocşilor ajunsese la punctual său culminant, încât mulţi spuneau: „A venit vremea că ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: Ieşiţi, morţilor, din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi si de la domnii ţării. Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei săseşti, nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Că toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea grecească (n.ed.: ortodoxă) şi atâta ne-au prădat, venind cu cătane (n.ed.: soldaţi) pe capul nostru, cât nu ştim cu ce o să plătim porţia împăratului”. Treptat, această stare de nemulţumire generală va lua forma unei adevărate răscoale religioase, urmărind înlăturarea uniaţiei. În toamna anului 1759, în fruntea acestei mişcări populare antiuniate se găsea Cuviosul Sofronie de la Cioara, cutreierând numeroase sate din judeţul Hunedoara, cerând credincioşilor să alunge preoţii uniţi şi să rămână statornici în credinţa ortodoxă. Datorită acestei acţiuni, în jurul Praznicului Naşterii Domnului din anul 1759, a fost arestat şi închis în satul Bobâlna, lângă Orăştie, de unde va fi eliberat, la 13 februarie 1760, de un grup de 600 de credincioşi, conduşi de preotul Ioan din Sălişte, unul dintre apropiaţii săi. De acum Sofronie se va îndrepta spre Munţii Apuseni, unde apărarea era mai uşor de organizat. Ca şi Visarion Sarai, cu 15 ani în urmă, era întâmpinat şi el de preoţii şi credincioşii din satele din jurul Abrudului şi Câmpenilor, ţinându-le predici prin care îi îndemna să ţină „legea Ierusalimului”, şi să mărturisească asupritorilor străini că sunt ortodocşi. La 3 iunie 1760, în „Conferinţa ministerială” de la Viena, se cere arestarea şi întemniţarea lui Sofronie, urmând ca apoi să fie omorât, la ordinul expres al împărătesei Maria Tereza. Întreaga mişcare condusă de Sfântul Sofronie poate fi considerată ca o biruinţă deplină a Ortodoxiei în Transilvania, întrucât zeci de sate au părăsit rătăcirea uniată (conform Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, „Sfinţi daco-români şi români", Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 115-118).
Mai există azi măcar un singur ierarh în Sinodul B.O.R., care să mărturisească aceeaşi credinţă cu cea a sfinţilor mai sus amintiţi, pe care ei înşişi i-au proclamat sfinţi, i-au zugrăvit icoane şi le cântă laude ?
Ajungem în prezent
Duminică, 11 mai 2008 – după calendarul oficial, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării Sfinţilor Mucenici Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigorie din Telciu şi Vasilie din Mocod. Slujba a fost săvârşită la Mănăstirea Salva, pe platoul unde cei patru şi-au găsit sfârşitul mucenicesc, pentru că nu au acceptat să-şi lepede credinţa ortodoxă.
La propunerea Mitropolitului Bartolomeu al Clujului, Sinod ul B.O.R. a aprobat canonizarea celor patru mucenci în octombrie 2007, cu ziua de pomenire 12 noiembrie. La eveniment au participat 15 ierarhi, membri ai Sinodului Bisericii de stil nou. Patriarhul Daniel nu a participat din motive de sănătate, dar a delegat un episcop vicar, ce a dat citire actului de canonizare. Canonizarea are loc la 245 de ani de la revolta condusă de Tănase Todoran, ale cărei represalii s-au soldat cu tragerea pe roată a celor patru năsăudeni, pe platoul Mocirla de la Salva. Redăm fragmente din dosarul de canonizare a Sfinţilor Mucenici Năsăudeni:
„Mucenicul Atanasie s-a născut în Bichigiu, pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment, care era aşezat undeva langa Viena şi, tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Muntii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, după care este lăsat la vatră şi ridicat la rang de răzeş. Nefiind preot ortodox în sat, el s-a opus cu îndârjire împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat fiul după rânduiala credinţei strămoşeşti.
În anii 1761-1762, el a tratat cu guvernul din Viena militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare. A fost personal la Viena, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului nu vor fi siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii, ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor, şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolicism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei. La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La Mocirla", era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurământului de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran", în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi!... Şi apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!" Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie, aruncând armele jos, în semn de protest şi nesupunere. La scurt timp dupa aceea, s-au făcut cercetări, pentru ca vinovaţii de nesupunere să fie pedepsiţi.
Concluzia…
Am ales cele mai importante evenimente de acest gen – îmbucurătoare (cu toate că cenzurarea adevărului este foarte frecventă), dar şi întristătoare, în acelaşi timp -, petrecute cu binecuvântarea şi în prezenţa înalţilor prelaţi ai Bisericii de stil nou. Este un lucru îmbucurător, faptul că cinstirea Sfinţilor este înfăptuită încă într-o Biserică din ce în ce mai modernistă, politicizată şi ecumenistă, dar ne întristăm, pentru că nu înţelegem un lucru: cum de pot, în acelaşi timp, să proclame, cu mult fast, canonizarea Sfinţilor Mucenici, ucişi de ereticii catolici, uniaţi ori calvini, iar în acelaşi timp, şi cu acelaşi fast, să participle la dialoguri şi rugăciuni ecumenice, împreună cu mai-marii tuturor cultelor eretice ori păgâne: catolici, uniaţi, calvini, reformaţi, musulmani? Singurele concluzii pe care le putem trage sunt că, ori Biserica de stil nou, acest uriaş cu picioare de lut, aflat într-o criză profundă de credibilitate faţă de proprii ei credincioşi, încearcă, cumva, ca prin aceste ceremonii fastuoase, să abată atenţia de la abaterile canonice, care se întâmplă deja la vedere: „Slujbe" de „sfintire" a apei Crisului Repede, făcute de ierarhul B.O.R. Sofronie Drincec al Oradiei, împreună cel greco-catolic, Virgil Bercea; „sfintiri" de temple si monumente masonice, saptamâni de „rugaciune ecumenica", şi alte asemenea încălcări ale Sfintelor Canoane, ori… B.O.R., prin oamenii angrenaţi în structura ei, suferă de grave inconsecvenţe dogmatice, de vreme ce cu gura lor mărturisesc adevărul (atât cât mai poate răzbate din el, prin sita deasă a cenzurii…), pentru ca apoi, la numai câteva zile, să facă exact contrariul!
Mai înfricoşătoare însă decât apostazia în sine, este lipsa de reacţie a credincioşilor B.O.R. În afară de câteva glasuri izolate, care sunt repede înăbuşite, prin mustrări ierarhice ori prin mutări disciplinare, se pare că restul clericilor şi al laicilor suferă de orbire duhovnicească, fiind de acord cu toate grozăviile antiortodoxe, derulate sub auspicii ecumeniste. Iată, deci, că încetul cu încetul, propaganda ecumenistă, făcută în toate mediile, începând de pe băncile şcolilor şi până la mass-media, începe să îşi arate roadele otrăvite…
Să ne aducem aminte că
Încă de la prima ei formă de organizare, din anul 1924, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România a fost ţinta multor atacuri. Ea a fost transformată într-un bastion în care s-a tras cu arma - la propriu vorbind (a se vedea mărturia părintelui Ioanichie Pârâială, ucenicul Sfântului Ioan Iacob Românul, martor al evenimentului, publicată sub numele de Măcelul de la Cucova; s-a lovit cu patul puştii, ori s-a împroşcat cu jeturi retorice - jigniri sau minciuni -, ce denotă, de multe ori, lipsa oricărei conştiinţe ortodoxe ori a vreunei temelii duhovniceşti. Dar, dată fiind situaţia istorică şi actuală, singura concluzie este că tocmai de la păstorii Bisericii de stil nou, s-a întreţinut, în timp, această stare bolnăvicioasă de confuzie, minciună şi agresivitate la adresa ortodocşilor tradiţionalişti (de stil vechi) din România. Şi nu ţinerea calendarului iulian în sine i-a tulburat pe aprigii noştri contestatari, ci faptul că Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România nu se află în comuniune cu B.O.R. Deseori, ei îşi încep atacul verbal prin invocarea unor fraze-şablon, de genul: „Şi Patriarhiile Moscovei, Serbiei, Ierusalimului ţin stilul vechi, dar ele, de dragul unităţii, trec peste acest impediment, şi slujesc împreună cu patriarhiile de stil nou, printre care şi B.O.R." Deci, tot războiul lor contra noastră se reduce la o chestiune unică, şi anume la comuniunea euharistică. Mai mult, clericii şi credincioşii Bisericii oficiale (B.O.R.), vin cu încă un argument: „BOSV nu este recunoscută canonic de Patriarhia de Constantinopol". Dar chiar prin însăşi etimologia sa, cuvântul canonic vine de la substantivul canon. Ori, e de la sine înţeles ca nu poate fi canonic decât ceva (sau cineva) care respectă canoanele. Fac Bisericile de stil nou acest lucru? Vom vedea imediat...
Mai suntem acuzaţi (printre altele), şi de faptul că am făcut din calendarul patristic un „idol" la care ne închinăm, ori o dogmă. Iată că tocmai faptul că nu ne aflăm în comuniune cu alte Patriarhii ce folosesc calendarul iulian, se face cea mai bună dovadă împotriva acestor cleveteli. Înseamnă, deci, că nu numai calendarul iulian este condiţia unei comuniuni liturgice, ci mai există încă ceva. Acel ceva este tocmai participarea şi părtăşia patriarhiilor mai sus-menţionate, indiferent de calendarul pe care îl folosesc, la înfricoşătoarea panerezie a secolului nostru: mişcarea ecumenică, marea desfrânată a acestui veac apocaliptic. Este impropriu chiar să măsurăm acum gradele ori măsura de implicare a structurilor Bisericilor oficiale in mişcarea ecumenică. Fără să greşim, putem afirma că toate sunt la fel de ecumeniste, moderniste şi inovatoare, indiferent dacă folosesc calendarul iulian sau pe cel gregorian, papistaş.
Să nu se uite că schimbarea calendarului nu a fost decât portiţa (sau, mai bine zis, ruptura în gardul viei pomenite de Proorocul David), care a lăsat drum deschis porcilor sălbatici, care au păscut-o (nimicit-o). Ce anume simbolizează acest gard, dacă nu chiar Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe? Şi cine sunt porcii sălbatici, dacă nu chiar ereticii, prezenţi cu mare pompă şi fast la reuniunile ecumenice, şi autointitulaţi, cu emfază, „biserici"? Iată cine a ajuns să se înfrupte din Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe, batjocorindu-le! În America cea „civilizată", există întregi jurisdicţii ale Bisericii Ortodoxe a Antiohiei (şi nu numai), care dau Tainele (cu ordine exprese, primite de la Patriarhia de Constantinopol), membrilor unor confesiuni eretice, osândite de Sfintele Soboare Ecumenice: monofiziţilor, catolicilor, monoteliţilor sau protestanţilor.
În anul 2004, ultraecumenista şi inovatoarea Patriarhie de Constantinopol (prin reprezentantul său, Mitropolitul Augustin, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Germania), a recunoscut „botezul" luteran, prin semnarea unui acord. Mai pe înţelesul cititorului, asta înseamnă că, la venirea la Ortodoxie, un luteran nu mai trebuie botezat.
Ce să mai ştie însă bietul om? Din o mie de informaţii pe care le primeşte, aproape toate sunt măsluite. Prin informaţiile false, se produce manipularea maselor; adevărul este ţinut în întuneric, iar minciuna este lăudată şi prezentată drept adevăr. Cât despre soarta mincinoşilor cu mitre şi odăjdii strălucitoare, aceasta va fi pe măsura lucrării lor de aici, de pe pământ. În timp ce norodul simplu se va putea apăra prin neştiinţă, cei ce ţin sceptrele puterii nu vor putea spune că nu au ştiut. Pentru mulţi dintre ei, judecata va începe încă din viaţa aceasta, spre a fi pildă de îndreptare celor ce poate ar vrea să le urmeze pe aceeaşi cărare a pierzării. Ei se vor demasca pe ei înşişi, ori vor fi vădiţi de Dumnezeu...
Ajungem acum la esenţa problemei: existenţa sau inexistenţa Harului în Biserica oficială
Cu părere de rău pentru cei iscoditori, trebuie să spunem că nu această chestiune în sine ne preocupă pe noi, ortodocşii de stil vechi. Existenţa sau inexistenţa Harului este o chestiune care ţine numai de iconomia lui Dumnezeu, dar asta nu îndreptăţeşte nici atitudinea ierarhilor Biseiricilor de stil nou, începând cu anul 1924 şi până astăzi, şi nici rămânerea în comuniune cu ierarhii inovatori (nou-calendarişti) şi/sau eretici (ecumenişti). Iar cât despre această iconomie, noi, ca simpli muritori, nu ştim nici în ce măsură harică mai lucrează încă în B.O.R., iar, în cazul în care există, nu ştim când anume va înceta. Canonic vorbind, noul calendarism se află sub anatema Sfinţilor Părinţi (a se vedea Anatemele marilor Patriarhi ai lumii din anii 1583, 1756, 1848 asupra inovatorilor calendarişti sau Canoanele Sfinţilor Părinţi împotriva ereziei). Cât priveşte erezia ecleziologică a ecumenismului, Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor a predat-o anatemei. Aşadar, dacă e să gândim situaţia stricto-senso, adică în duhul legii (al Sfintelor Canoane), opinia unora că B.O.R. este lipsită de har, nu ar fi chiar o opinie lipsită de temei.
Totuşi, nu afirmăm cu certitudine inexistenţa harului în B.O.R. Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar dreapta Sa mânie este groaznică, atunci când vine asupra călcătorilor de lege. Cele expuse mai sus sunt un motiv perfect întemeiat pentru îngrădirea şi ruperea comuniunii cu Biserica oficială, din pricina inovaţiei calendaristice, făcută de aceasta din urmă cu scopul declarat de a se apropia de catolicism. Dacă raportăm ideea de faţă la situaţia actuală din BOR, care peste noapte a devenit „biserică-soră” cu biserica catolică, se poate spune că s-a ajuns la fundul sacului, plin odinioară cu pogorăminte şi indulgenţe, şi se poate ajunge în situaţia în care, în curând, vom spune în mod lipsit de orice umbră de îndoială, că, de vreme ce însăşi Biserica de stil nou a întors spatele Ortodoxiei, punând metanie Papei, înseamnă că de bunăvoie renunţă şi alungă Harul Duhului Sfânt.
Aproape toate confesiunile eretice ale Apusului îşi au originea în catolicism. Ele sunt mlădiţe otrăvitoare: buruieni, neghine şi aguride, răsărite din biserica catolică - acest trunchi putred şi ros de ambiţiile deşartelor măriri lumeşti, stropit din belşug cu sângele din vremea Inchiziţiei sau a cruciadelor. Cum să te numeşti „soră” cu o desfrânată? Ce părtăşie are întunericul cu lumina? Şi, dacă Biserica de stil nou se numeşte soră a bisericii catolice, aşa cum a susţinut-o şi fostul Patriarh (mort în condiţii cel puţin suspecte, pe masa de operaţie); aşa cum declară şi actualul Partiarh, aprig ecumenist şi „propovăduitor al promovării religioase prin dialogul interetnic sau prin schimburile de experienţă liturgică”... cu heterodocşii, cum să ne numim noi oare „soră” cu ea? Oare săvârşind slujbe liturgice împreună cu ereticii, nu se împărtăşeşte şi ea de erezie? Graiurile patristice spun răspicat: cine slujeşte cu ereticul, se face părtaş ereziei lui, devenind la rândul lui eretic. Câte slujbe nu au slujit cei din BOR cu ereticii catolici? În concluzie: nu cumva s-au făcut părtaşi ereziei lor?
Mai este ceva de facut?
Constiinta ortodoxa ne îndeamna sa ne îngradim de ierarhia inovatoare, autodeclarata sora a ereticilor, si sa luptam, pe cât e cu putinta si ne va întari Dumnezeu, pentru pastrarea Ortodoxiei neîntinate. Vina pentru anumite sminteli apartine, în mare parte, ierarhilor inovatori, dintre care multi au apartinut sau apartin organizatiilor oculte (luam în considerare aici numai dezvaluirile publice din mass-media...). Este stiut ca în lojile masonice, se spurca ritualic icoana Maicii Domnului, prin lucruri pe care nici hârtia nu le poate suporta, spre a fi descrise. Ce fel de preoti ies din punerea mâinilor acestor minciuno-ierarhi, cum, pe drept cuvânt, sunt numiti, potrivit Canonului 15 de la Sinodul I-II? Ori, cât de ortodocsi mai sunt unii ierarhi, care apostaziaza la vedere, afisându-se în ipostaze ecumeniste (si ma rezum doar la saptamâna asa-zis de rugaciune ecumenica, intrata deja în traditia trista a dialogului interconfesional)? Acestea sunt problemele serioase, pe care ar trebui sa si le puna credinciosii simpli din B.O.R., dar si din celelalte biserici ortodoxe oficiale, angrenate în ecumenism. Nu sunt oare îndreptatiti cei ce se îndoiesc de existenta harului sfintitor la asemenea persoane? Dupa cum decurg relatiile de colaborare interconfesionala, e vadit faptul ca, în scurt timp, B.O.R. va fi catolicizata. Si, atunci, oare, Dumnezeu nu îsi va ridica Harul Sau din ea?
Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele, şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”.
Să luăm în ajutor Soborul tuturor Sfinţilor şi să purcedem pe calea postului, despre care spun Sfinţii Părinţi că are menirea de a curăţi atât trupul, cât şi sufletul. Dar să nu mergem oricum, cu toate că ne-am obişnuit a merge pe bâjbâite sau mânaţi de slăbiciunea gândului de a imita fără discernământ, spunând: „să postească toţi, şi voi posti şi eu”. Şi, dacă vrem să biruim „acest neam de draci”, care ne dă târcoale în veacul apostaziei de astăzi, şi care „nu iese, fără numai cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21), trebuie să ne înmulţim rugăciunile, îndreptându-le către „munţii cei duhovniceşti, de unde ne vine ajutorul”. Unii dintre oameni spun că nu pot posti. Este ştiut că Dumnezeu nu cere omului mai mult decât poate; dar, dacă Dumnezeu a făgăduit că va fi cu noi, cine va putea fi împotriva nostră? Desigur, cea dintâi este TRÂNDĂVIA.
Postul este şi un mijloc de desăvârşire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei şi sârguinţei noastre, spre asemănarea cu Dumnezeu şi cu îngerii, care n-au nevoie de hrană. „Postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-I trebuie hrană - zice Sf. Simeon al Tesalonicului. Este viaţă şi petrecere îngerească, pentru că îngerii sunt fără hrană. Este omorârea trupului, că acesta hrănindu-se, ne-a făcut morţi; şi izgonirea patimilor este postul, căci lăcomia întărâtă patimile trupului”.
El este o jertfă trupească, ce se cere a fi unită cu milostenia, cu darurile de tămâie, lumânări, etc., aduse la altar, precum şi metaniile, închinăciunile, etc., toate laolaltă alcătuiesc închinarea datorată de trup, ca jertfă Domnului. Jertfa Domnului se ridică la cea mai înaltă măsură doar atunci când sufletul se curăţeşte, prin înfrânarea de la orice răutate, acoperind totul cu rugăciunea şi cu gândirea cea curată spre slava lui Dumnezeu. Postul este semnul şi chipul dragostei noastre faţă de Dumnezeu, Care n-are nevoie de postul nostru, ci, noi avem nevoie de post, fiindcă el este mijlocul cel mai bun de a ne birui pornirile rele ale trupului.. Pe temeiul acestei biruinţe, vom birui şi lumea pusă în slujba păcatului şi uneltirile diavolului.
Nu orice post este post duhovnicesc, ci numai acela care se face întru numele Domnului şi după legea lui Dumnezeu aşa cum a primit-o Adam (Facerea 2, 16-17; 3, 2-6) şi au învăţat proorocii (Ioil 2, 12-16), şi l-au lucrat sfinţii (III Regi 19,8; Matei 4, 2; Luca 2, 37). Moisi a stat pe muntele Sinai atunci când a primit Tablele Legii „Şi au fost Moisi înaintea Domnului patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; pâine n-a mâncat şi apă n-a băut.”(Ieşire 34; 28 şi Deuteronom 9; 9, 18). Când au fost să biruiască poporul cel păgân al filistenilor, evreii au postit (I Regi 7; 6). Proorocul Isaia vorbeşte mult despre însemnătatea postului (Isaia cap. 58), iar Ioil, amintind de pocăinţă, îndemna şi la post (Ioil 2; 15). „Nu fii nesăţios întru toată deşertăciunea şi nu te apleca la mâncări multe. Că în mâncările cele multe va fi durere, şi nesaţiul va veni până la îngreţoşare. Pentru nesaţ mulţi au pierit; iar cel înfrânat îşi va înmulţi viaţa", zice Înţeleptul Isus, fiul lui Sirah (37; 32-34). Sfântul Ioan Botezătorul a postit tot timpul vieţii (Matei 3,4; Marcu 1, 6). Mântuitorul Însuşi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustie, înainte de a începe propovăduirea Evangheliei (Matei 4; 2 şi Luca 4; 2) şi ne-a poruncit limpede şi nouă să postim şi cum să postim (Matei 6, 16-18; Luca 21, 34). Apostolii au postit şi s-au rugat (Faptele Sfinţilor Apostoli 13, 3; 14, 23; I Corinteni 7, 5; II Corinteni 11, 27). Sfinţii Părinţi laudă şi ne îndeamnă spre postire cu stăruinţă. Iată ce spune, de pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Omilia a 10-a la Cartea Facerii”: „Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăturate, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează.”
Deci, orice creştin trebuie să fie convins de necesitatea postului, să-l respecte în convingerile sale şi să-l practice, ferindu-se de a-l defăima, întrucât el este de origine dumnezeiască, dat nouă cu scopul de a ne înfrâna trupul de la patimi, a ne smeri sufleteşte şi a ne face mai buni întru pocăinţă şi rugăciune spre mântuirea noastră şi slava lui Dumnezeu. Altfel, cum vom răspunde în faţa lui Dumnezeu dacă, sănătoşi fiind, nu am postit? Căci faptele noastre sunt de fapt după chipul şi măsura înţelepciunii la care am ajuns. Ele arată relaţia pe care o avem cu Dumnezeu. Acest gen de responsabilitate ne şlefuieşte cugetul prin gândirea la Judecata de Apoi. Voi fi eu sau nu în măsură să dau răspuns pentru ceea ce am făcut în viaţă? Toţi vom avea de dat un răspuns...
Să ne curăţim simţirile şi Să-L vedem pe Hristos...
Probabil pe mulţi îi fascinează ideea că cineva care şi-a ros coatele vreo câţiva ani pe băncile pervertitelor institute aşa-zis „teologice” de azi, va susţine, va propovădui şi va pune în lucrarea sa duhovnicească lăuntrică numai şi numai adevărul, în întreaga lui plinătate. Nimic mai înşelător! Nu este destul a fi erudit în ale teologiei, şi nu este nici cea dintâi condiţie pentru mântuire; important este trăirea relaţiei om şi Ziditorul său, sau, altfel spus, după cum ne sârguim să-L iubim pe Dumnezeu. Se poate teoretiza, se poate vorbi despre Dumnezeu, chiar şi fără a se crede în El; se poate vorbi despre un început al Postului Mare, chiar şi atunci când eşti convins că nu vei posti; se poate asista la o slujbă de Înviere a Domnului, chiar şi atunci când nici măcar nu crezi în Învierea lui Hristos. Dar, care ne este folosul sufletesc din toate acestea? Cu nimic nu ne vom folosi, dacă nu există iubirea de Dumnezeu şi frica de păcat.
Dacă ne-am abătut de la cărarea Ortodoxiei Sfinţilor Părinţi, înseamnă că ne-am îndreptat paşii spre cărări străine, potrivnice mântuirii; dacă am gonit de la noi virtutea şi fapta bună, înseamnă că am deschis simţurile – adică uşile şi ferestrele sufletului -, spre lucrarea păcatului şi a patimilor. Şi în faţa anormalităţii duhovniceşti, a patimilor, nu trebuie aplicat pricipiul urechilor surde şi al ochilor închişi, pentru că în locul nostru „pietrele vor striga” şi adevărul tot se va propovădui. Mântuirea sufletului este o lucrare vie, care cere trezvie, înţelepciune şi smerenie. Însă trezvia nu se poate dobândi decât în urma cugetării duhovniceşti asupra duhului acestei lumi, văzând cu ochii duhovniceşti măsura apostaziei veacului, pentru a ne putea feri de cursele cu adevărat drăceşti ale ei! Înţelepciunea în Duhul lui Dumnezeu este o adevărată vedere şi discernere duhovnicească, o conştientizare şi o constatare a faptului că minciuna nu va putea niciodată să cuprindă adevărul, înghiţindu-l.
Înţelepciunea este singura trăsătură care diferenţiază pe om de dobitoc. Să ne dezvoltăm pe verticală, să sporim duhovniceşte, cugetând şi tinzând spre cele dumnezeieşti, înalte şi frumoase; să curăţăm „tina de pe ochiul minţii”; să îndreptăm trupul gârbovit, pentru a ne putea sui cu mintea mai presus de lumea cea de jos, a patimilor şi a minciunii.
Şi, dacă la drept vorbind, a-l îngădui pe celălalt, cu toate neputinţele lui, este un semn de virtute, asta însă nu înseamnă că această iconomie poate fi aplicată şi acolo unde nu-şi are locul. Îngăduinţa este particulă din smerenie, dar ce duh smerit poate avea cineva, care consideră că poate dezlega chiar şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice? Şi aici nu fac referire numai la post, ci şi la celelalte canoane, încălcate în mod samavolnic.
A trata aceste lucruri cu indiferenţă sau egoism, mai ales de către cei care sunt în măsură a spune adevărul, pe care au şi făgăduit că îl vor apăra (a se vedea „Rânduiala Hirotoniei întru arhiereu”, Arhieraticon),aceasta este o stare de boală sufletească, o înstrăinare duhovnicească, a celor care, pentru blidul de linte servit de stăpânii obscuri ai acestei lumi, merg pe calea cea largă a compromisurilor dogmatice, prefăcându-se că totul a fost aşa de când e lumea. Asta este hrana sufletească putredă cu care este lumea hrănită astăzi... Iar dacă cineva vede toată nedreptatea şi îşi înalţă glasul, cerând dreptate, i se închide gura, vorbindu-i-se despre „dragoste, altruism, devotament, pace”,... virtuţi creştineşti, care atunci când nu sunt lucrate întru Hristos, devin vorbe goale, expresii ale unui umanism sec, lipsit de Dumnezeu!
Sfinţii însă ne îndeamnă să nu tăcem, atunci când Credinţa se află în primejdie. Să fim încredinţaţi că, dacă adevărul a putut fi propovăduit chiar şi atunci când era plătit cu preţ de sânge, cu atât mai mult va putea fi dezvăluit lumii de azi, când fiecare mădular al Bisericii are datoria sfântă de a grăi adevărul, în faţa oricărui ighemon modern , chiar dacă pe alocuri va lăsa să curgă şi sânge. Dacă în trecut s-a putut mărturisi şi păstra Adevărul, de ce să nu se poată şi azi? Iar dacă se poate şi azi, prin mila lui Dumnezeu, avem nădejdea că se va putea şi pe viitor...
Să postim post primit, bineplăcut Domnului...
Oare să ne lăsăm manipulaţi din nou de noile „canoane” ale B.O.R., sau să ştergem praful de pe vechile hrisoave ale Sfinţilor Părinţi şi să vedem cum ne învaţă ei a posti şi cum ne sfătuiesc căpeteniile din B.O.R.? Enciclica Sf. Sinod din 1907 şi 1956 prezintă o serie de inepţii duhovniceşti, legate de vremea postului, iar nu „pogorăminte”, pentru că „pogorământul îşi are vremea lui şi hotarele lui”, după cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
Să analizăm textul Enciclicei Sinodale din 1965, care zice :
„Pentru copiii de la 7-12 ani şi pentru credincioşii de orice vârstă, care sunt cuprinşi de slăbiciuni şi suferinţe trupeşti, pravila postului să fie obligatorie numai în zilele următoare:
a) Toate miercurile şi vinerile de peste an, afară de acelea cînd este dezlegare la peşte;
b) Prima şi ultima săptămână din Sfântul şi Marele Post al Paştilor şi tot aşa din Postul Crăciunului;
c) de la 23 iunie la 28 iunie (adică cinci zile din postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel
d) de la 1 august la 15 august, adică 2 săptămâni ale Postului Adormirii Maicii Domnului;
e) Ajunul Crăciunului, Ajunul Bobotezei, 29 august şi 14 septembrie.
Pentru celelalte zile şi săptămâni din timpul marilor posturi bisericesti, copiii de la 7 la 12 ani şi credincioşii de orice vârstă, care sunt suferinzi, să fie dezlegaţi a mânca: „peşte, icre, ouă, lapte şi brînză”(Enciclica Sf. Sinod din 1956).
Îndrăzneţe dezlegări, putem spune, chiar dacă sunt făcute de către mai-marii Bisericii, care nu aveau însă nici autoritatea şi nici puterea de a merge atât de departe. „Peşte, icre, ouă, lapte şi brînză” în vremea Postului... alimente pe care Sfinţii Părinţi le interzic cu desăvârşire pentru această perioadă! E adevărat că rolul postului nu este acela de a ucide omul, ci patimile din om, dar a trata cu ignoranţă hotărârile unor Soboare Ecumenice, referitoare la post, şi a institui reguli noi, ajustate şi croite după gustul şi moda apostaziei lumii de azi... ei bine, acest lucru dă de gândit!
Ce facem cu Tipicul cel Mare, alcătuit de Sfântul Cuvios Sava cel Sfinţit (†532, prăznuit la 5 decembrie), şi care, în decursul secolelor, a fost adăugit de alţi cuvioşi părinţi din Palestina şi Sfântul Munte Athos? Oare Tipicul cel a devenit preş bun de călcat în picioare pentru prelaţii oficiali, care nu mai ţin cont nici de regulile bisericeşti, nici de Canoane? E ruşinos şi dureros, dar ADEVĂRAT! Acest Tipic dezleagă la peşte numai de două ori în vremea Postului Mare, şi anume la Praznicul Bunei-Vestiri şi la Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile). Cât despre ouă, lapte şi brânză, nici nu mai vorbim! Canonul 69 Apostolesc zice: „Dacă vreun episcop, preot, cântăreţ sau mirean nu posteşte Sfântul şi Marele Post al Paştelui, cât şi miercurea şi vinerea de peste an, afară de cazul când va fi împiedicat de slăbiciune trupească, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi mirean să se afurisească.”
Se camuflează îndrăzneala de a distruge canoanele şi rânduielile Sfinţilor Părinţi, la umbra cuvântului „neputinţă” sau al formulării „credincioşii de orice vârstă care sunt suferinzi”. De vreme ce boala şi suferinţa au fost ca urmare a călcării poruncii dumnezeieşti de către strămoşii noştri, Adam şi Eva, înseamnă că, şi în vremea Sfinţilor Părinţi, au fost destui neputincioşi. Să le cerem deci sfat.
Cred că cel mai concret caz de neputinţă îl prezintă femeia lehuză. Chiar şi acesteia în timpul Marelui Post, Sfinţii Părinţi i-au dat dezlegare doar la vin şi untdelemn (Îndreptarea Legii, 382). Se poate oare ca un Sinod local, precum cel al B.O.R. din 1965 să anuleze hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, canoanele referitoare la post, să arunce cu noroi în regulile bisericeşti ale Tipicului Mare sau cele prescrise în Îndreptarea Legii şi alte sfinte scrieri?
Este firesc a se folosi două calendare?
Sfântul şi Marele Post este un post despre care s-ar putea crede că reuneşte două Biserici: cea de stilului nou, care foloseşte calendarul gregorian, şi cea a stilului vechi, păstrătoare a calendarului iulian. Şi acest lucru se datorează faptului că, prin introducerea calendarului gregorian, totuşi data Paştelui nu s-a putut schimba, aşa cum s-a făcut în 1926 şi 1929, din cauză că Minunea pogorârii Sfintei Lumini la Ierusalim, în Biserica Învierii Domnului, are loc numai în vremea Paştelui ortodox [calculat după Calendarul iulian], lucru ştiut atât din Tradiţia Bisericii, cât şi din mărturiile milioanelor de martori ai Minunii, care încă se mai întâmplă, an de an, atât cât va mai voi Domnul. În anii 1926 şi 1929, însă, atunci când B.O.R. a sărbătorit Paştele în acelaşi timp cu papistaşii, după calculul calendarului gregorian, ei nu au făcut altceva decât să prăznuiască un minciuno-praznic, mai înainte de venirea Sfintei Lumini la Ierusalim. Lipsurile şi anomaliile calendarului gregorian se pot vedea, concret, şi în perioada Triodului şi a Penticostarului, care sunt două perioade foarte importante ale anului bisericesc (şi care durează din Duminica Vameşului şi a Fariseului până în Sâmbăta Mare, respectiv de la Înviere până la Duminica Tuturor Sfinţilor). În această perioadă, Biserica stilului nou foloseşte două calendare. Triodul şi Penticostarul, care sunt legate de Învierea Domnului, precum şi celelate praznice ale Ciclului Pascal, ei le ţin după calendarul iulian, iar Mineiul (carte de strană, care cuprinde Slujbele şi Canoanele Sfinţilor din Sinaxar ), sunt ţinute după calendarul gregorian. Decalajul calendaristic reintră imediat după Praznicul Sfintei Treimi.
Spre exemplu, pentru anul 2008, Sfânta Treime va cădea pe 3 iunie, dată la care Biserica de stil vechi îi prăznuieşte pe Sfinţii Mucenici Luchilian, Paula şi fiii lor, iar Biserica stilului nou sare peste 13 zile, în sensul că îl prăznuieşte pe Sfântul Ierarh Tihon al Amatundei, care este în ziua a 16-a. De la 3 iunie până la 29 iunie, ziua de prăznuire a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Biserica de stil vechi are un post de 26 de zile, pe când Biserica de Stil Nou va avea un post mai mic cu 13 zile, adică de la 16 iunie la 29 iunie. De aici provine şi stricarea Postului Sfinţilor Apostoli, pentru anii în care Paştele cade la o dată târzie. În concluzie, Biserica de stil vechi este statornică în folosirea unui singur calendar - cel iulian -, pe când cea de stil nou se foloseşte de două calendare. De ce? Pentru că s-au lovit de neajunsurile şi greşelile dogmatice şi de tipic, în care sunt izbiţi cei ce folosesc calendarul gregorian, având sorginte catolică, deci eretică.
Şi, dacă Sfintele Paşti se sărbătoresc totdeauna, precum şi în Ţara Sfântă – locul Învierii Domnului, numai după calendarul iulian, cine cu cine sărbătoreşte Paştele? Cei de pe vechi se alătură celor de pe nou, sau cei de pe nou se alătura celor de pe vechi? Meteahna noului calendar gregorian se ascunde în spatele expresiei prelaţilor oficiali, care spun că „în numele păcii şi a dragostei, al unirii dintre Biserici, alegem să prăznuim în acelaşi timp cu cei ce ţin calendarul vechi”, dar adevărul e că, de fapt, ei ar fi din nou ruşinaţi de nevenirea Sfintei Lumini la Mormântul Domnului, dacă ar mai cuteza să serbeze Paştele după calendarul gregorian.
Să postim spre mântuire!
În mănăstirile, schiturile şi parohiile de mir ale Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, atât monahii, cât şi mirenii, cu mic şi mare, păstrează rânduiala frumoasă a Sfinţilor Părinţi, cu post desăvârşit (care se mai numeşte şi ajunare sau post negru), în primele trei zile din Postul Mare. Postul începe din noaptea Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai, la ora 0.00, iar cea dintâi hrană se gustă în Miercurea primei Săptămâni a Postului, după săvârşirea Sfintei Liturghii mai înainte Sfinţită, după ceasul al nouălea din zi, adică orele 15.00. Înainte de a mânca, însă, cei ce au postit aceste trei zile vor lua, după Tipic, Agheazmă Mare, împărţită de preot.
A doua masă din prima Săptămână a Postului Mare va fi în Vinerea primei Săptămâni, după ceasul al nouălea, întocmai după cum s-au făcut în ziua de miercuri. Aceeaşi rânduială a primelor trei zile se păstrează şi în ultima săptămână a Postului, numită Săptămâna Patimilor Mântuitorului. În Vinerea Mare, se ţine post desăvârşit (nu se mănâncă nimic), iar în Sâmbăta Mare, după slujba Sfintei Liturghii, opţional, se consumă mâncare uscată.
Dumnezeu să ne ajute tuturor în vremea postului şi în toată vremea, pentru a ne putea bucura sufleteşte de Lumina cea neapusă a Învierii Sale!
Mă întreb, uneori: oare am uitat adevărul Istoriei religiilor? Ori, încet-încet ne transformăm în nişte propovăduitori mincinoşi ai „noii ortodoxii”? Zic ai noii ortodoxii, fiindcă pe cea adevărată şi mântuitoare, a Sfinţilor Părinţi, adepţii noii ordini mondiale ar nimici-o într-o clipită. Dar Domnul păzeşte Biserica Sa, după făgăduinţa nemincinoasă, dată Sfântului Apostol Petru: „Şi eu zic ţie, că tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa” (Mt.16, 18). Iar dacă ei au lepădat adevărul Credinţei, noi să scotocim în arhivele timpului şi să vedem cu cine se înfrăţesc, pe cine numesc fraţi şi dacă legile Bisericii le permit una ca aceasta.
Minciunile pot fi mai mari sau mai mici, mai grave, sau mai puţin grave. Marile minciuni sunt, desigur, monopolul „celor puternici” ai lumii, pe când cele mici caracterizează pe cei mici. Mulţi la acest veac se înşeală şi primesc a se face părtaşi întunericului ereziei, cu toate că ştiu că erezia este blestemată de Pravila şi Canoanele date de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe! Şi, cu toate acestea, iată mulţi propovăduiesc aceste rătăciri „cu capul descoperit”, iar mulţi purced spre ecumenism - erezia tuturor ereziilor, după cum au numit-o Sfinţii acestui veac apocaliptic.
Lepădarea de Credinţă a existat încă din zorii creştinismului. Iată ce propovăduia dumnezeiescul Pavel către Romani: „Că unii ca aceia, Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor; şi prin cuvinte bune şi prin cuvântare de bine, înşeală inimile celor proşti. ” (Rom. 16, 18). Să ne aducem acum aminte de înţelepciunea populară, ce spune că „orice minciună repetată devine adevăr”. Să mai adăugăm că graiurile mincinoase ale mai-marilor lumii sunt cu atât mai înşelătoare, cu cât este mai mare vrednicia lumească sau bisericească a celui ce o propovăduieşte, şi iată cum înţelegem de ce lumea azi spune: „Păi, dacă aşa vedem la televizor” sau „dacă aşa a hotărât Papa...” Acelora le spunem doar atât: oare este Papa infailibil? Să nu uităm o clipă că papa este reprezentantul de vârf al unei confesiuni eretice, al unei biserici false. Cum poate oare să aibă credibilitate? De când este lupul... păstor al oilor?
Dar mulţi vor spune: „dacă aşa zice patriarhul... că celelalte „religii” sunt surori ale Ortodoxiei”?! Oare un patriarh este mai presus de Sfintele Canoane? Oare el nu este om trecător, ca noi toţi, cei care urmăm a da răspuns la judecata dumnezeiască pentru tot ce am făcut în această viaţă? Ce minuni au făcut aceşti păstori orbi ai lumii, de îndrăznesc să schimbe ceea ce au hotărât Sfinţii Părinţi, făcători de minuni şi purtători de semne şi răni?
De ce se susţine minciuna cu atâta ardoare, de ai crede că e adevăr?
Se ştie că minciunile sunt atâta vreme cât va fi cine să le creadă. Lipsa fricii de Dumnezeu, necredinţa sau pur şi simplu lipsa unei conştiinţe personale care să îi mustre, îi împing pe oameni către obiceiul de a minţi. Iar când minciuna depăşeşte nivelul unui păcat personal care se iartă prin mărturisire şi pocăinţă, ea devine un fluier al unui păstor năimit, un glas mincinos care aduce moarte sufletească celor ce îl ascultă şi îl urmează.
Să o luăm sistematic...
Lipsa fricii de Dumnezeu şi necredinţa actualilor corifei ai ecumenismului reprezintă o sfidare cutremurătoare, îndreptată împotriva faptelor de credinţă şi mărturisire ortodoxă a Sfinţilor Părinţi. Ca primă etapă, pentru a nu putea fi acuzaţi că încalcă sfintele aşezăminte ale Bisericii, ierarhii ecumenişti caută să îi scoată pe Sfinţii Părinţi „în afara legii”, desigur... metaforic vorbind, afirmând că cele spuse de ei cândva acum nu ar mai fi de actualitate, iar Canoanele Bisericii sunt „bariere ruginite”, piedici în calea realizării ereziei numite atât de pompos şi înşelător, „unitate în diversitate”! În ultimă instanţă, toată această cruciadă murdară care se duce, nu poate fi numită altcumva decât blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale.
Lipsa oricărei conştiinţe dogmatice, încrederea lor oarbă şi nejustificată în succesul închegării organismului bisericesc ecumenic, al acestui rod al neascultării faţă de Biserică, este cu totul neîngăduit din privinţa normelor canonice. Orice ar face sau ar născoci, ei nu vor putea fi niciodată mai presus de Sfinţii Părinţi, chiar de-ar fi să mute munţii sau alte minuni să facă. Problema e, dacă este sau nu pozitiv, util sau necesar mântuirii şi adevărat, ceea ce fac noii ortodocşi. E uşor să distrugi, să calci peste legi bisericeşti sau canoane ale Sfinţilor Părinţi şi să creezi o altă idee, o altă definiţie a Bisericii, în care totul pare roz. Duhurile răutăţii au multă imaginaţie şi putere de a strica, pe când cele ale adevăratei blândeţi şi iubiri creştineşti au nevoie de ajutor dumnezeisc pe care nu-l primeşti, stând la rugăciune cu ereticul sau propovăduind de pe amvoanele capiştilor idoleşti, aduse din Occidentul apostat şi păgânizat. Ortodoxia înseamnă o continuă veghere asupra mişcărilor sufletului, este o pururea-vorbire cu Dumnezeu, rugăciune necontenită prin care cerem de la Dumnezeu să ne înţelepţească spre cunoaşterea şi păstrarea Adevărului Său.
După cum istoria ne-a demonstrat, duşmanul de la interior este mai periculos decât cel din afară. Cunoaştem adevărul de sute de veacuri dar... am întâlnit oameni încărunţiţi în viaţa duhovnicească iar unii chiar şi purtători de haină monahală, foarte căutaţi de către fiii duhovniceşti, pentru un sfat spre mântuire care cu buzele consimt, mărturisesc că adevărul credinţei este cel al Bisericii Ortodoxe străbune, care nu a primit inovaţii. Şi totuşi, una mărturisesc, alta fac. Şoaptele viclene i-au amăgit şi pe ei... Nu săvârşesc aceştia o ipocrizie? Ne ferim a-i numi pe ei cu vreun cuvânt anume... Însă ce responsabilitate au ei în faţa urmaşilor lor? Ce cuvânt la judecata lui Dumnezeu?
Cum să-i numeşti pe marii ierarhi... care se numesc pe sine „ortodocşi”, dar de fapt s-au dovedit a fi „oi râioase” şi „mădulare putrede” (Can. din Constantinopol, 1724), colaboratori ai Securităţii în vremea comunistă, dar şi colaboratori ai ereziei ecumeniste în vreme de libertate religioasă? Las la aprecierea cititorului...
A cui este vina?
Ce este de făcut pentru omul de rând, din ce în ce mai greu de găsit, care îşi caută mântuirea? Se spune că fiecare popor are păstorii pe care îi merită; de aceea, desigur că este foarte important ca şi viaţa noastră duhovnicească să fie dusă după legile creştineşti: Biserica să ne fie mamă, iar rugăciunea – armă duhovnicească. Desigur, peste toate acestea să punem şi mireasma milosteniilor, a nevoinţelor personale şi a dragostei creştineşti, iar Dumnezeu cu siguranţă nu ne va lăsa să rătăcim în întuneric, ci ne va trimite păstori de suflete, după cum merităm.
Desigur, greşim înaintea lui Dumnezeu şi noi cei ce ne lăsăm conduşi de călăuzele oarbe. Unii vor spune: „dar aceia vor da seamă pentru păcatele lor, iar eu, ca mirean, nu am vină pentru abaterea lor de la Credinţă!” Da, aşa este, însă nu ştiu ce însemnătate mai poate avea acest lucru pentru acel mirean de rând, când îi va sosi clipa judecăţii. Este lucru ştiut şi mărturisit de Sfinţii Părinţi, că în afara Ortodoxiei, nu este mântuire! Avem nevoie de puţin curaj al mărturisirii, pentru a putea spune lucrurilor pe nume. Îndrăzneala pentru mărturisirea adevărului este un lucru de mare trebuinţă pentru lumea în care trăim, dar fără voinţă, îndrăznela nu are putere. Nu instig pe nimeni împotriva cuiva, dar e vremea ca fiecare să ia o iniţiativă pentru mântuirea lui şi a familiei lui. Iar Sfântul Teodor Studitul are cuvânt de întărire pentru noi: „Atunci când Credinţa e primejduită, porunca Domnului este de a nu păstra tăcere. Dacă e vorba de Credinţă, nimeni nu are dreptul să zică: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cârmuitor? Nici acesta nu doreşte să aibă vreun amestec. Sau un sărac care de-abia îşi câştigă existenţa?… Nu am nici cădere, nici vreun interes în chestiunea asta.” Dacă voi veţi tăcea şi veţi rămâne nepăsători, atunci pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut şi dezinteresat?"
Şi, pentru a aduce roade, atât îndrăzneala de a mărturisi adevărul, cât şi iniţiativa de a-l căuta, trebuie aduse individual, la nivel de viaţă duhovnicească a fiecăruia dintre noi, iar ele se întregesc, se completează şi se regăsesc într-un singur glas, acela al poporului. Iar poporul, aflând adevărul, nu mai poate fi orbit şi manipulat ca o marionetă.
De ce se aruncă cu noroi în faţa celor care mărturisesc adevărul? Cumva noroiul vine din partea păstorilor mincinoşi, marii manipulanţi? Cred ei oare, că pot ascunde Adevărul, prin prigonirea celor pe care nu îi pot aduce la numitorul lor comun? Trăim o eră în care lipsurile sunt ridicate la rang de mari calităţi, iar erorile de credinţă, sunt considerate mari merite, o manifestare a „deschiderii către lume” şi a „dragostei către fraţii de alte confesiuni”. Acest lucru l-aş numi nu doar mediocritate duhovnicească, ci şi apostazie înfricoşătoare, pentru că, de fiecare dată când îl acceptăm, devenim complici ai rătăcirii, atrăgând asupra nostră vina de a înmulţi viciul, eroarea şi erezia.
Pentru ce am accepta una ca asta?
Să zicem că în trecut era Securitatea care ne îmboldea... şi cădeam vrând-nevrând. Azi cine ne mai îmboldeşte? Nimeni, pentru că de fapt ne ademeneşte, nu ne îmboldeşte. Otrava aspidei este astăzi învelită în mierea cuvântărilor frumoase, pline de îndemnuri spre pace, înflorire, armonie, unire... o unire fără de Dumnezeu! În cel mai bun caz, ne mai rămâne un slab ţipăt, imbold al mustrării de conştiinţă, care ne avertizează că nu e bine ce facem. Şi, dacă nici aşa nu ne întoarcem, ne vine asupră mânia lui Dumnezeu.
Care sunt cauzele atâtor inundaţii, cutremure, alunecări de teren, incendii izbucnite de la căldura solară? Care sunt cauzele atâtor cazuri de îndrăcire a oamenilor? Care sunt motivele pentru care erezia câştigă teren în faţa Ortodoxiei? Răspunsul la atâtea întrebări n-ar fi oare vânzarea dreptei Credinţe şi nepăsarea noastră faţă de propriile suflete?
Unde sunt luptătorii pentru a susţine cauza Ortodoxiei aflate deja în declin? Fiecare dintre noi putem fi luptători, aşa cum am făgăduit la sfântul botez, cu două condiţii: să ne îmbrăcăm cu faptele Credinţei, şi să avem armura iubirii de Dumnezeu, Care împlineşte restul neputinţelor noastre. După aceasta, vom trage semnalul de alarmă al Ortodoxiei, spunând ereziei: pe aici nu se trece!
Şi ce alegem?
Trebuie ştiut că fără Adevăr, unitatea de credinţă este numai formală, o formă fără fond, şi, fiind superficială, nu va putea rezista în faţa Adevărului. Adevărul primează totdeauna. Vor alege forma fără fond numai cei neştiutori, mediocri, sau cei care se simt neputincioşi în faţa unei situaţii ca atare. Nici una dintre acestea nu reprezintă o scuză sau justificare în faţa lui Dumnezeu.
Cine nu ştie adevărul? Vom fi osândiţi pentru că am cunoscut adevărul şi L-am acoperit. De aceea, Adevărul trebuie să fie totdeauna temelia, dreptarul şi criteriul alegerii noastre, chiar cu riscul de a pierde unitatea formală, pentru că puterea noastră stă în Credinţa adevărată, iar nu în vorbele goale ale multora. Să luptăm pentru adevăr, atâta timp cât încă în noi mai sălăşluieşte puterea harică a lui Hristos, atât timp cât purtăm în noi, neîntinată, pecetea Darului Sfântului Duh. Deci, ce alegem? A opta pentru o unitate seacă, lipsită de Adevăr, sau pentru Adevărul fără unitatea falsă, dictată de interesele obscure? Ne răspunde Sfântul Grigorie de Nazianz, în Cuvântul 10: „Mai bun un război demn de laudă, decât o pace care separă pe om de Dumnezeu.” E vremea să spunem adevărul! „Şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pe voi.” (Ioan 8, 32).
Un comunicat de presă din data de 16.01.2008 avea să anunţe că Bisericile din întreaga lume se vor ruga vreme de o săptămână pentru «unitatea creştină, dragoste şi pace.» Un lucru bizar, pentru care am putea să ne întrebăm: dacă este vorba de o unitate, sub sceptrul cui se vor uni? Desigur, sub sceptrul papei de la Roma, în a cărui nefastă umbră mulţi au început deja să păşească pe calea cea largă a compromisurilor dogmatice.
Se observă deja o catolicizare pe jumătate a B.O.R. Întrunirile, slujbele şi simpozioanele ecumenice - toate sunt aşezate abil sub emblema «dragostei şi a păcii». Teoretic se vorbeşte despre dragoste dar de fapt este convertire la eres; teoretic se vorbeşte despre pace când de fapt, în spatele ei se ascunde cel mai grozav atac duhovnicesc la adresa Sfintei Tradiţii, a Sfintelor Canoane şi a tuturor rânduielilor Sfinţilor Părinţi. Altfel zis, tentativa de distrugere a Ortodoxiei este în plină „dezvoltare şi progres”. E cea mai abominabilă lovitură împotriva lui Dumnezeu, pentru că cei care sapă la temelia Bisericii sunt mai întâi cei din interior, slujitori ai ei şi căpetenii ierarhice.
Al doilea «merit» la acest flagel spiritual îl are efortul Bisericii din Apus de a strânge sub aripile ei toată lumea creştină. Şi nu e de mirare. Când va veni Hristos să judece lumea, va trebui să găsească un singur stăpânitor al acestei lumi pământeşti, pe nume Antihrist! Iată lucrarea lui Antihrist cea de mult începută! De când? Ne spune tocmai Preafericirea Sa Î.P.S. Daniel în mesajul oferit publicităţii, cu ocazia Octavei de Rugăciune Ecumenică de la începutul acestui an, unde precizează: «se împlinesc 100 de ani de la iniţierea Săptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor». Iar despre vremea în care şi B.O.R. (de stil nou) a căzut în mreaja ecumenică, tot el ne zice: «de 15 ani, ne rugăm împreună în Bisericile noastre». Cred că e cazul să menţionăm că Sfinţii Părinţi au mărturisit despre o singură Biserică: Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, precum mărturisim în Simbolul Credinţei niceo-constantinopolitan. Şi în acest caz, autorul citatului de mai sus, câte biserici mărturiseşte? Sau... de când principiile de învătătură ortodoxă propovăduiesc mai multe biserici? Oare ar trebui să schimbăm până şi Simbolul Credinţei, în virtutea compromisului dogmatic cu care se jonglează pe taraba ecumenismului? Ori cred că una se mărturiseşte cu buzele şi alta se face cu fapta. Atunci cum e cu Ortodoxia? Sunt ortodocşi sau nu, cei care poartă stindardul ortodoxiei prin reuniunile ecumeniste europene?
S-ar putea zice că...
cei din B.O.R.S.V. (Biserica Ortodoxă de Stil Vechi) sunt ostili faţă de semenii lor, care pot fi protestanţi sau neo-protestanţi sau chiar atei. Afirmaţia este nefondată pentru că, neacceptând criteriul religios al unor confesiuni, nu înseamnă că detestăm persoanele care practică acele criterii religioase neortodoxe. Deci totul se limitează la mărturisirea de credinţă iar nu la persoană. Noi avem mărturisirea de credinţă moştenită de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi. Pentru ce ne-ar mai trebui vreo altă doctrină a vreunui Calvin sau Luther, doctrine care de fapt nu au nici un suport ortodox, deci nu sunt mântuitoare? Cine vrea să se scalde în două ape, scaldă-se! Unii ca aceştia zic că sunt ortodocşi, dar se declară şi fraţi cu catolicii şi celelalte confesiuni sau secte dezbinate din catolicism. Dacă şi Sfinţii Părinţi s-ar fi înfrăţit cu ereticii şi nu i-ar fi combătut prin cele 7 Sfinte Soboare Ecumenice, s-ar mai fi putut vorbi azi despre Ortodoxie?
Unde este adevărul în Biserica Catolică?
Poţi să-l cauţi cu lumânarea, şi tot nu-l găseşti. Unde este adevăratul Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos? Sau ce reprezintă ostia catolicilor? Unde este Botezul prin întreita afundare? De unde au născocit ideea Purgatoriului? Sau infailibilitatea papei? O batjocură, o infamie crasă! Aceasta a fost practica Bisericii Apostolice de atâtea veacuri? Sau despre o aşa smerenie ne-a vorbit Hristos? Cum de s-a ajuns până la atâta îndobitocire încât un pământean precum papa să fie considerat infailibil? Aceasta a fost mărturisirea Sfinţilor Părinţi apostolici? Mai poţi numi dreaptă mărturisire de credinţă flecăreala ecumenistă elogiată până şi de cei care pretind a se numi ortodocşi? Sau cine nu pricepe că de fapt, în lumina acestor compromisuri de credinţă, se oglindesc jocuri de interese, vânarea mitrelor episcopale râvnite de mulţi pretendenţi la scaunul apostoliei lui Hristos. Despre sincretismul religios de ordin ecumenic cu care suntem serviţi astăzi ne-au vorbit deja Sfinţii atâtor veacuri...
Cu cine se roagă „aşa-zişii ortodocşi”
Mai întâi, trebuie să vorbim despre canoanele Sfinţilor Apostoli (şi amintesc aici numai două Canoane): Canonul 45 şi 65, precum şi ale Sfinţilor Părinţi (am putea prezenta minim 10-15 canoane) care interzic a te ruga cu ereticul. Şi iată ce grăiesc Sfinţii Părinţi: „Cel care se roagă cu ereticul să fie caterisit”. Dar, cum toţi merg pe temeiul ascultării faţă de mai-marele lor iar mai marele lor este aservit papei, este clar că nu va avea cine să se ridice din rândurile lor, care să-i caterisească. Şi rămân caterisiţi numai de legile Bisericii, de puterea Sfintelor Canoane, de Pravila Soborniceştii Bisericii, pe când strigătul mut al Sfintelor Canoane este acoperit de şoaptele desfrânate ale modernismului. Faţă de cine fac ei ascultare? Faţă de mai-marele lor, căci aşa este porunca. La rândul lui, mai-marele lor face ascultare faţă de papă dar toate acestea se desfăşoară cu multă discreţie. În concluzie, cred că peste puţin timp se vor îndepărta regulile, canoanele şi legile Bisericii moştenite de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi şi se vor institui altele moderne şlefuite după gustul curentului din Apus. Fie ca Dumnezeu să nu îngăduie una ca aceasta!
Slujbe ecumenice
Luni, 21 ianuarie 2008, s-au făcut rugi intense în Biserica Reformată. Desigur, au participat toate confesiunile creştine dar şi reprezentanţi ai B.O.R (de stil nou) şi ai Bisericii Catolice. De fapt, s-au rugat cu aceia care mărturisesc rătăciri dogmatice sau principii ce susţin: «credinţa omului nu îl ajută la mântuire», sau «cei aleşi, sunt mântuiţi de-a pururi», sau «nimic din ceea ce fac (bun sau rău) nu poate să le şteargă numele din Cartea Vieţii», sau «Dumnezeu a ales, înainte de facerea lumii şi prin voinţa Sa suverană, numai pe unii spre mântuire», etc. Ce poate fi ortodox în aceste principii calviniste? Or, care ar fi acele principii comune, care ar putea realiza unirea între Ortodoxie şi erezie? Sau, cum s-ar putea stabili afinităţi de credinţă cu o biserică, precum cea anglicană? Iată ce se scrie despre unul dintre episcopii anglicani, nou-hirotoniţi: „Gene Robinson, un preot care trăieşte cu un alt bărbat” sau despre instituţia bisericii, că : „săvârşeşte slujbe de unire religioasă pentru cuplurile de acelaşi sex” (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/biserica_anglicana).
Şi aceasta este numai o mică descriere a participanţilor la săptămâna de rugăciune, la acest adevărat Vavilon antihristic! Toţi, autodeclaraţi «fraţi într-un duh»... dar, oricum, nu în Duhul lui Dumnezeu, adică «Cel ce viază şi sfinţeşte.»
Să îi lăsăm acum pe Sfinţii Părinţi să ne povăţuiască:
† Separarea de păstorii ecumenişti se numeşte «îngrădire de sine» (Canon 15, Sinod I-II. 861): «Se cuvine să ne îngrădim pre sine şi să ne separăm de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greşeală privitor la cele ce ţin de credinţă şi de adevăr, aşadar se vădesc a fi eretici sau nedrepţi.» (Canonul 31 al Sf. Apostoli în interpretarea Sf. Nicodim Aghioritul). Atunci când episcopii predică eresul în public, în acest caz ei pot fi numiţi «falşi-episcopi», iar toţi cei ce se îngrădesc pre sine de aceşti falşi episcopi nu numai că nu sunt supuşi certării, ci din contră, merită cinste» (Canon 15, Sinod I-II [1]).
† În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, dacă episcopul este «nedrept în cele ale Credinţei», se cuvine «să ne depărtăm şi să ne ferim, nu numai om de-ar fi, ci şi înger coborât din cer.» (Omilia la Evrei).
† Sfântul Teodor Studitul constată pe bună dreptate: «Avem poruncă de la însuşi Apostolul [Pavel] că atunci când cineva învaţă ori ne sileşte să facem orice alt lucru decât am primit şi decât este prescris de canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale, acesta urmează a fi osândit, ca nefăcând parte din clerul sfinţit.» (Epistola I, 24).
† Când Credinţa se află în pericol, atunci tăcerea se consideră a fi o încălcare a legământului lăsat de Domnul: «Porunca Domnului este de a nu păstra tăcere în vremurile când Credinţa se află în primejdie.» (Sfântul Theodor Studitul).
Ziua de 24 ianuarie ne uneşte pe toţi românii de pretutindeni; dacă nu prin credinţa adevărată şi trăirile cu adevărat patriotice, măcar prin aducere-aminte de simţămintele nobile ale poporului de rând, contrabalansate de scopurile mârşave şi bine camuflate ale «marilor patrioţi» ai vremii, deopotrivă oameni politici sau feţe bisericeşti.
Aşa încep spectacolele pline de bravură la adresa unora, a căror identitate rămâne necunoscută pentru multă lume. La final (să nu fie nouă una ca aceasta!) se mai poate întâmpla şi vreo «canonizare» a acestor apostaţi ai timpurilor noastre, de către fel de fel de clerici de modă nouă, purtaţi abil de mâna masonică a Apusului. Este plin de cuvioşie faptul că cineva se mai gândeşte şi la cei trecuţi la cele veşnice. «Să ne rugăm pentru dânşii şi să-i lăsăm să se odihnească în pace», ar putea spune unii. Desigur, afirmaţia e justă. Dar, cum canonizările din ultima vreme merg pe bandă rulantă, manifestările de acest gen, pline de paradă şi elogiu, precum cele din Dealul Patriarhiei din Bucureşti sau cele de la Iaşi de la Biserica «Sf. Trei Ierarhi» unde zac rămăşiţele sau... poate viitoarele «sfinte moaşte» ale răposatului domnitor, Al. I. Cuza... ei bine, toate acestea ne dau de gândit. Un lucru este ştiut, însă: fiecare îşi glorifică acoliţii sau cel puţin predecesorii ideologiilor pe care le practică. Cât despre Cuza, se ştie că a fost instrumentul de căpetenie prin care faimoasa Masonerie avea să-şi îndeplinească scopurile oculte şi în România.
În 1843, la Bucureşti, apare loja «Dreptate şi Frăţie», printre membrii căreia întâlnim pe Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, oameni de vază ai societăţii. Alături de aceasta, funcţionau şi «Rose de parfait silence» (Trandafirul marii tăceri) condusă de C.A. Rossetti, Dimitrie Brătianu, Ion C. Brătianu , şi «Steaua Dunării», al cărei membru principal era tocmai domnitorul Al. I. Cuza. Acesta din urmă, în colaborare cu unele feţe bisericeşti, mânjite cu aluatul masonilor au reuşit ca, în mai puţin de 7 ani de guvernare (1859-1866), să distrugă aşezămintele patristice ale Bisericii Ortodoxe Române, ducând la obţinerea cu de la sine putere a autocefaliei (în 1885), introducerea calendarului gregorian sau schimbarea structurii învăţământului teologic din România, după model romano-catolic.
Şi se cuvine a adăuga:
Cuza este cel care a realizat proiectul şi a adoptat, în anul 1864, Legea secularizării averilor mănăstireşti, lege ce a produs o mulţumire generală în toată ţara şi a deschis oportunitatea împroprietăririi ţăranilor. Dar, de fapt, în spatele dezideratului de a despuia mănăstirile de averile pe care le deţineau, nu era nobila dorinţă de împroprietărire a ţăranilor, ci distrugerea structurii vieţii monahale. El a urmat o măsură asemănătoare, luată în Moldova în anul 1834: secularizarea averilor episcopiilor şi transformarea ierarhilor în salariaţi ai statului.
O altă lege dată împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale a fost izgonirea din mănăstiri, a tuturor călugărilor şi maicilor, de până la vârsta de 60 de ani. În mănăstiri au avut voie să rămână numai bolnavii şi handicapaţii fizic sub această vârstă. De la el înainte, s-a rânduit obligativitatea binecuvântării sinodului pentru săvârşirea tunderilor în monahism. Această măsură a rămas în vigoare până la primul război mondial, fiind transferată apoi în responsabilitatea episcopilor.
O altă lovitură îndreptată spre Biserică a fost instituirea, de către domnitorul Principatelor, a Legii Decretului organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, în 1864, menită să înfăptuiască unirea bisericească a Principatelor Române. Cuza dorea sa vadă Biserica Ortodoxă Română „independentă de orice autoritate bisericească, în tot ceea ce priveşte organizarea şi disciplina”, dar această independenţă autoritară era de fapt o încuviinţare, o conformare a B.O.R. la noile regului ale Apusului. Şi acest lucru se oglindeşte prin interzicerea cântării bizantine în biserică, practicată de atâtea veacuri, poruncind clericilor să aibă muzică corală polifonică. Pictura bizantină în biserică a fost interzisă, obligând la folosirea tehnicilor realiste şi (post)renascentiste ale picturii în ulei. Dintr-un naţionalism exacerbat şi fără nici un temei ortodox, a interzis pomenirea Sfinţilor de neam rus, la slujbele din B.O.R.
După cum se poate vedea, Cuza a fost cel care a reuşit, din păcate, să închine Biserica Statului, transformându-i pe slujitorii sfintelor altare în nişte aserviţi ai puterii. Deja începuse a se simţi în Biserică duhul lumesc: clericii aveau de-acum serviciu civil; slujirea preoţească sau diaconească s-a transformat într-o profesie ca oricare alta, remunerată de către Stat. Acest lucru face să apară în sânul Bisericii oameni foarte cultivaţi în ştiinţele laice, umaniste, înzestraţi din punct de vedere intelectual, abili diplomaţi sau politicieni, buni retori şi oameni de stat, însă departe de duhul Ortodoxiei, în afara oricărei trăiri duhovniceşti, precum un Melchisedec Ştefănescu, Neofit Scriban, clerici şi şefi ai Partidului Naţional sau un Calinic Miclescu, devenit mitropolit al Moldovei la 18 mai 1865 „pentru că fusese loial faţă de guvern, ţinuse predici călugărilor, anunţase concursuri pentru locurile de protopop…” (N. Dobrescu în Convorbiri literare, 1907, pag. 115).
Era perioada de declin a marilor generaţii de vlădici cu viaţă sfântă, crescuţi în duhul Ortodoxiei şi adăpaţi cu apa vie a poruncilor dumnezeieşti. Din astfel de vlăstare binecuvântate ale Bisericii s-au ridicat vrednici păstori ai turmei, precum Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (prăznuit la 11 aprilie) - cel care în vremea sa s-a opus introducerii calendarului gregorian în uzul liturgic al B.O.R., şi despre care istoricul Nicolae Iorga afirma: „Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale multora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea nici pentru a le mai combate, precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă, chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent Apusean, care stăpânea Statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără de arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei care o clipă nu şi-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de sub ochiul priveghetor al lui Dumnezeu.” (Istoria Eparhiei Râmnicului, pag.156-166).
Politica îşi spune cuvântul şi în Biserică
În momentul în care Cuza a declarat, cu de la sine putere autocefalia Bisericii Ortodoxe din România, rupând-o de Patriarhia de Constantinopol, lucru recunoscut abia 20 de ani mai tîrziu, aceasta atrăgea după sine decizia ca ierarhii B.O.R. să deţină studii superioare şi doctorat, cât şi aprobarea (recunoaşterea) din partea Statului. Nu ştiu despre ce recunoaştere ar fi fost nevoie din partea Statului, căci numirea unui arhiereu implică o respectare a unor Sfinte Canoane (viaţă curată şi mărturisire ortodoxă neîndoielnică). Or, politicienii vremii nici nu aveau habar de aceste lucruri: o sfinţire a unui cleric al Bisericii, o chemare a Sfântului Duh, a fost şi este un lucru pe care oamenii Statului nu îl vor putea face vreodată! Şi acesta era numai începutul unei noi generaţii de ierarhi străini de duhul Ortodoxiei şi nevrednici poate, duhovniceşte vorbind, de a pune pe capul lor mitra de episcop. Se simţea duhul silnic şi străin al unei şcoli apusene; alte cetiri, decât cele scrise în «limba vechilor Cazanii»; slove noi pentru oameni noi; alt mediu, decât cel al aşezămintelor monahale, adevărate vetre şi şcoli ale nevoinţei şi sfinţeniei. Se impunea acum, cu forţa, altă tradiţie a relaţiilor dintre Biserică şi Cezarul pământesc: nu mai exista acum acea frumoasă rânduială, prin care blagocestivii domnitori erau unşi de către Mitropoliţii vremii. Se întrerupea un lung şir de ierarhi, ce se urca până la Alexandru cel Bun al Moldovei, la Alexandru, fiu al lui Basarab al Ţării Româneşti. Un Stat fără de Dumnezeu, călcător de lege şi stricător de tradiţie, avea acum să dea o altă generaţie de arhierei Bisericii româneşti.
Dacă seminarul de la Mănăstirea Neamţ ar fi trăit în chiliile însufleţite de Sfântul Paisie Velicikovski, acest teolog şi dascăl isihast, cu profesori purtând rase călugăreşti, atunci sigur că seminarul ar fi putut pregăti clerici cu adevărat ortodocşi. Seminarul ieşean, însă, nu... El avusese încă din 1821 profesori ardeleni ca Bob, nepot de episcop uniat, el însuşi fost uniat; ca Vasile Pop, doctor în filozofie, autor de scriere latină asupra (împotriva) obiceiurilor populare româneşti…ca Mamfi şi Costea, crescuţi în acelaşi spirit naţional şi laic… În acest amestec al patriotismului de acasă, al ideilor de origine romană, de simpatie pentru apusul francez, pentru limbă, pentru civilizaţia lui liberală - pe de o parte, şi cu ortodoxismul strict - pe de alta, care se răzima pe nestrămutate canoane, se formă un alt rând de conducători şi reprezentanţi de căpetenie a Bisericii noastre.» (Istoria Bisericii Româneşti, N. Iorga, vol.2, pag. 243, 246).
De fapt, era un început al politicii bisericeşti propovăduite în vremurile actuale – diplome în străinătate, dar nu obţinute la academiile teologice ortodoxe, ci la renumitele academii catolice sau protestante, la Londra, Paris, Geneva etc. Încă din vremea lui Cuza, s-a urmărit o nouă orientare a Bisericii, prin iniţiativa personală a lui Kogălniceanu (pe atunci, prim-ministru al României) care, prin Legea seminarelor din 1860, îmbogăţea programul seminarului din Iaşi, încercând instituirea unei Facultăţi de Teologie. Mai târziu, în 1864, avea să treacă seminarele sub organizarea generală a învăţământului, rupând legăturile lor fireşti cu episcopatul şi dându-le o orientare laică, cu profesori aleşi doar pe criteriul ştiinţific şi numai dintre laici. În aceste condiţii, Al. I. Cuza a fost cel care a început lupta împotriva descentralizării Bisericii. Ca urmare, se constituie două grupări conducătoare ale Bisericii: una, păstrând linia canonicităţii bisericeşti, iar cealaltă, luptând pentru introducerea inovaţiilor guvernului. Din cea dintâi făceau parte episcopi ca Sofronie Miclescu, Nifon Rusailă sau Calinic de Râmnic, care «indiferenţi pentru astfel de vălmăşaguri ale lumii, făceau parte din vechiul episcopat canonic», iar din cealaltă partidă, mai puţin canonică, făceau parte reprezentanţi ai Bisericii precum Calinic Miclescu, devenit mitropolit al Moldovei, pentru loialitatea sa faţă de guvern, sau mari feţe bisericeşti «necanonice», Neofit şi Filaret Scriban, şi Iosif Bobulescu, aflaţi în fruntea luptătorilor.
Decăderea de atunci e vremea de acum
Perioada de domnie a lui Cuza culminează cu acea etapă de tristă pomenire din viaţa Bisericii, când deja nu se mai poate vorbi despre reprezentanţii Bisericii ca fiind apărători şi păstrători ai minunatului tezaur ortodox, moştenit de la strămoşii noştri, cât şi a tot ceea ce implică Ortodoxia. Principala cauză pentru care se dă lupta nu mai este aceeaşi pentru care militau Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ierarh Nicolae, Spiridon, Vasilie cel Mare, şi anume păzirea cu scumpătate a dogmelor şi a canoanelor bisericeşti. De data aceasta, marii ierarhi ai Bisericii se lasă conduşi de un curent politic străin de Ortodoxia Sfinţilor Părinţi: „Iar cât despre politica pe care au urmat-o în organizarea bisericească a Românilor, aiurea se cuvine a o înfăţişa şi a o judeca din punct de vedere naţional, permanent şi ireductibil, căci de un punct de vedere canonic ortodox nu se poate vorbi la nişte episcopi care de la început până la sfârşit au mers după indicaţiile Statului” (Istoria Bisericii Româneşti, N. Iorga, vol.2, pag. 250).
Iată numai în puţine cuvinte... cine a fost adevăratul Al. I. Cuza: departe de aprecierile şi osanalele prin care mulţi îl elogiază. Putem vedea desigur, dincolo de aceste aclamaţii, care este rostul şi scopul. Cine se identifică cu Al. I. Cuza, desigur că îl va aclama pretutindeni şi totdeauna.
Şi nu numai atât... să mai pomenim şi despre statuia sa (vezi foto), ridicată pe coama Dealului Patriarhiei din Bucureşti (trebuie adăugat şi amănuntul poziţionării statuii cu partea dorsală spre Sfântul Altar al bisericii patriarhale, într-un gest edificator prin el însuşi)...
Cu statuie sau fără, mă întreb însă şi eu ca simplu ortodox: Cum oare vor face parastas noului Iulian Apostatul al românilor? Cum oare vor îndrăzni să-i aducă Domnului rugăciunea: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău”?
De-o vreme încoace s-au purtat discuţii aprinse pe seama sfintelor moaşte. Fiecare, în cunoştinţă de cauză fiind, sau nu, şi-a dat verdictul autenticităţii, sau al neautenticităţii unor trupuri neputrezite, declarate sfinte moaşte. Este ştiut lucru că nu orice trup neputrezit poate fi venerat şi numit drept sfinte moaşte. Iar printre sfintele moaşte autentice, chiar dacă nu sunt trupuri întregi, pot fi şi osemintele, rămăşiţele unor sfinţi, pentru care avem mărturie miile de sfinte moaşte din Ţara Sfântă sau din alte părţi ale lumii. Cert este că primul criteriu în canonizarea unui sfânt este mărturisirea de credinţă, ortodoxia cea adevărată, nepervertită cu ereziile ecumenice de azi, pilda vieţii şi învaţăturii propovăduite de acesta. În cazul în care nu sunt îndeplinite minimum de condiţii de mai sus, prezenţa trupului neputezit ar trebui să dea de gândit.
Să vedem ce spun Legile Bisericii Ortodoxe
Pentru a nu ne pierde prea mult în amănunte, să ne oprim asupra lucrării numite “Îndreptarea Legii”, cap. 37, glava 37, care tratează problema unei eventuale afurisenii. În privinţa unui trup neputred, putem să ne întrebăm dacă la mijloc nu este vreo afurisenie sau blestem, motiv pentru care trupul nu se descompune. Astfel, în lucrarea mai sus numită, aflăm că trupurile rămân nedezlegate după moarte, în următoarele condiţii:
La Boroaia, în primăvara lui 2006, zarvă mare
Au fost descoperite rămăşiţele pământeşti ale regretatului părinte Ilarion Argatu. Dar… nu chiar rămăşiţe, fiindcă, de fapt, trupul era aproape neputred. Unii susţineau cauza sfinţeniei vieţii sale şi i se închinau ca unui sfânt; alţii ripostau, considerând că „de fapt, era doar schelet cu rămăşiţe de păr (care se descompune foarte greu), deşi sicriul putrezise în totalitate”. Cât despre credincioşii evlavioşi, se spune că se închinau la «racla cu sfinte moaşte (bucăţi de cadavru) aşezată în Biserică» (vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Ilarion_Argatu). Deşi decizia ierarhilor din B.O.R. a fost ca să rămână în biserică timp de 40 de zile şi apoi să fie îngropate în curtea lăcaşului, credincioşii au construit un baldachin şi l-au aşezat în pronaosul bisericii, aproape de criptă, racla fiind lăsat desfăcută şi acoperită doar cu sticlă. Din nou, părerile sunt împărţite. Legile Bisericii (glava 40 – «Îndreptarea Legii»), sfătuieşte că «dacă s-a aflat în mormânt trup întreg şi păr să nu aibă nicidecum, aceasta dă de gândit şi este îndoială, dacă este afurisit sau nu; totuşi trebuie trupul acela să fie scos afară din mormântul în care a fost şi să-l pună în alt mormânt curat şi neîntrebuinţat. Şi, după ce va trece timp îndeajuns, dacă trupul acela s-a aflat întreg desfăcut, e bine, iar dacă s-a aflat nedesfăcut, să ştiţi că este afurisit şi cere iertare ca să fie izbăvit de afurisenie. Iar dacă s-a aflat vreun om afurisit şi i s-au citit de către arhiereu rugăciunile de iertăciune şi acel trup nu s-a desfăcut din cauza afuriseniei, să fiţi încredinţaţi că a săvârşit o nedreptate.»
Dacă o fi sfânt sau nu, părintele Argatu, nu este în puterea noastră a o zice. Dar nici nu putem să ne lăsăm înşelaţi de copilăriile unora. Realitatea este următoarea: Sicriul în care este acum părintele Argatu, este închis cu un capac şi are o ferestruică mică de sticlă, prin care se poate vedea un pic fruntea. Mai multă lume a observat că în interior, au apărut musculiţe, care stau la lumină pe această sticlă. De ce nu s-ar ridica capacul? Pentru că prezenţa acestor insecte dovedeşte faptul că procesul de descompunere a trupului părintelui Argatu este în continuă evoluţie. Şi, atunci, mai putem vorbi despre sfinte moaşte, sau despre un trup ajuns la o stare nedefinită de descompunere? Nu vreau să răstălmăcesc lucrurile, dar dacă am compara trupul neputrezit al părintelui Argatu cu unele sfinte moaşte autentice, se poate vedea o diferenţă mare. Din filmările şi fotografiile care s-au făcut în momentul dezhumării, şi mai târziu se poate vedea că trupul părintelui este muced, hoit, de culoare neagră. Din relatările martorilor oculari, a reieşit că nu a avut nici miros de mireasmă. Şi, dacă ţinem cont de precizările mai sus menţionate, ale glavei 37, «Îndreptarea legii», care spune că: «acela care se arată negru este afurisit de către arhiereu», suntem îndreptăţiţi să credem că la mijloc este totuşi o afurisenie. Şi în concluzie… pe cine venerăm, ca pe nişte sfinte moaşte? sau transformăm trupurile neputrezite în mijloace de umplut buzunarele…?
Alt dubiu asupra vieţii părintelui Argatu
În cartea «Răspunsuri duhovniceşti ale Părintelui Ilarion Argatu la întrebările credincioşilor» (Ed. Mila creştină, 2006), se vorbeşte despre «deschiderea Sfintei Cărţ»i, care, zice-se, «se face numai după trei zile de post negru. Stai în genunchi, te închini, săruţi Sfânta Evanghelie şi spui: «Doamne arată-mi mie păcătoasa…» (spui dorinţa pe care o ai), apoi te rogi de preot, după ce ai deschis cartea şi ai auzit ce ţi-a căzut să-ţi spună ce trebuie să faci, după citirea Evangheliei, la care ai deschis. Nu o tălmăceşti singur,ca nu ai darul acesta, oricât de înţelept ai fi sau ai crede că eşti.»
Nu ştiu ce pravilă bisericească permite clericului deschiderea Sfintei Evanghelii pentru a ghici viitorul. Oricum, în aceste condiţii intrăm în domeniul divinaţiei; fie că este săvârşită de preot sau mirean, lucru care se canoniseşte grav de Sfinţii Părinţi. Ghicirea viitorului prin deschiderea cărţilor sfinte este canonisit ca şi păcatul vrăjitoriei. Nu ştiu ce sfânt al Bisericii Ortodoxe a practicat vreodată divinaţia pe cărţile sfinte. Sau nu ştiu care lege, canon, sau frântură din pravilă i-ar fi permis părintelui Argatu să facă acest lucru, care se încrie printre fărădelegile osândite de Biserică. Deci, cine era părintele Argatu, atunci când, chiar şi după zile de post negru, deschidea Sf. Evanghelie pentru a ghici viitorul unuia sau altuia? Era preot sau vraci? Şi ştiut lucru este că vracii (ghicitorii) nu sunt de la Dumnezeu. Şi Simon Magul era tot vrăjitor, şi... a moştenit blestemul Sf. Ap. Petru, afurisenia şi osânda. Să nu fi moştenit şi «cuviosul» Ilarion Argatul blestemul sfintelor canoane, afurisenia legilor şi pravilei bisericeşti, folosindu-se de cărţile sfinte ale Bisericii în săvârşirea unor servicii, care ţineau mai mult de latura ocultismului, decât de cea bisericească. Aşa fac vrăjitorii de azi: se folosesc de sfinte cruci, de icoane, ca prin prezenta acestora să aibă mai mari sorţi de izbândă.
Cât despre păcatul avortului..., iarăşi alt dubiu
Sfătuia părintele Argatu că pentru a spăla păcatul unui avort este nevoie de 14 zile, în care trebuia «să participi la cele 14 Sfinte Liturghii, la care se adaugă alte 14 zile de vineri cu ajunarea completă, cu aprinderea acasă a 9 lumânări, care se aprind şi ard în timp ce tu faci rugăciuni dimineaţa, la prânz, sau când vii de la serviciu, seara înainte de culcare şi la 12 noaptea, când se încheie şi postul şi rugăciunea şi tot în patru timpi faci cele 40 de metanii. În cele 14 zile de post, vinerea, dai la un sărac milostenie -mâncare de post, pe care tu ai fi mâncat-o, sau ceva bani şi spui săracului numele tău de botez (ex: Anca mă numesc, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine) şi dai banul sau ce ai luat de mâncare.»
Păi…, să te tot mărturiseşti la un asemenea duhovnic! Sfinţii Părinţi opreau de la Sfintele Taine ani de-a rândul pe femeia care făcea avort, pe când părintele Argatu o rezolvă în mai puţin de 4 luni (luând în calcul cele 14 vineri de post). Avortul reprezintă o crimă premeditată. Să se poată spăla atât de uşor? Mă îndoiesc… mă îndoiesc şi de duhovnicia părintelui Argatu, mă îndoiesc şi de încrederea celor care se mărturiseau la el.
Astfel stând lucrurile, avem de-a face cu un «sfânt» sau cu un caz al unui trup nedezlegat, pentru care zice Sfântul Vasilie cel Mare, că semnele trupului nedezlegat, din pricina vreunei afurisenii sunt acestea:
Lăsăm concluziile în seama cititorilor noştri; însă, în cazul părintelui Argatu, se potrivesc următoarele trăsături: este nedezlegat, (neputred), deformat, urât, greu mirositor şi pricinuieşte frică.
«Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor înşela pe mulţi.» (Matei 24, 11)