În cei 65 de ani de prigoană religioasă, nu de puţine ori comuniştii au făcut uz de forţă fizică împotriva monahilor şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe de Răsărit din România. De data aceasta, ispititorul care ne încearcă tăria credinţei şi a smereniei, şi-a schimbat tactica, trecând de la atacurile fizice la cele de conştiinţă bisericească şi trezvie. Şi desigur că umblând în lung şi-n lat şi-a găsit destui ucenici, purtători de titluri teologice pompoase, obţinute în facultăţile teologice ecumeniste, patronate de Biserica de stil nou şi înfrăţite cu seminariile catolice din Apus. Având un dispreţ nedisimulat faţă de întreaga moştenire patristică a Bisericii Ortodoxe, şi călcând în picioare întreaga Tradiţie şi canoanele ei, aceste triste personaje de pe scena Bisericii oficiale nu sunt altceva decât nişte măşti ce interpretează un rol sinistru într-o comedie a minciunii, ce durează din anul 1924 şi până astăzi. Prin îndemnarea vrăjmaşului mântuirii noastre şi în spiritul unei răzbunări care nu se potrivește unui credincios (cu atât mai mult unui preot!), ei şi-au pus în minte să treacă prin sita întinată a ecumenismului întreaga tradiţie şi canonicitate a Bisericii Ortodoxe, sub pretextul unei pledoarii insipide în favoarea schimbării calendarului. Lovind în aşezămintele Bisericii lui Hristos, ei declară un război lui Dumnezeu, mascat însă sub fraze abile. Vorbind despre aceştia, Sfântul Ioan Gură de Aur ne sfătuieşte: „atunci când intri în luptă cu oamenii, mai poţi nădăjdui spre izbândă; însă, când intri în luptă cu Dumnezeu, nebun de-ai fi, tot trebuie să te înfricoşezi de Cel care are putere să sece marea şi să răstoarne munţii”. Fără a aduce injurii personale la adresa autorului și pentru a nu-i răspunde cu aceeaşi monedă a „idioţeniei teologice” de care a dat dovadă, voi încerca să dezmint afirmaţiile sale, lipsite de canonicitate şi morală bisericească, făcând apel la scrierile şi hotărârile Sfinţilor Părinţi.

      Pentru un cititor familiarizat cât de cât cu tainele teologiei Sfinţilor Părinţi, va fi lesne de observat, încă din prefaţa cărţii, că anumite idei semnate de Arhiepiscopul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor seamănă în mare parte cu un eseu de interpretare folosit de ereticii sectanţi. Astfel, marele prelat al Bisericii de stil nou vrea să convingă cititorii folosind numai anumite crâmpeie din scrierile Sfinţilor Părinţi, şi interpretându-le în duhul zavistiei teologice, ce transpare din toate paginile acestei cărţi. Atunci când vrea să convingă că opera de instituire a calendarului gregorian ar fi fost una „potrivită şi necesară” marele prelat se foloseşte de cartea de căpătâi a Bisericii Ortodoxe – Pidalionul, din care citează: „ pentru că şi noi vedem că isimeria (echinocţiu) a rămas cu 11 zile înapoi”, după care se opreşte, pentru ca nu cumva înşelarea să-i fie vădită. Şi cum este onorabil ca adversarul să fie înfrânt cu propria sa armă, acelaşi citat îl preluăm şi îl continuăm, fiindcă sensul afirmaţiei din întregimea ei se deduce, iar nu din anumite crâmpeie după cum fac ereticii. Şi iată ce zice citatul în marea lui parte: „ci fiindcă la Soborul întâi s-au adunat Părinţii şi au rânduit când să se facă Paştile, cinstind Biserica pretutindenea pe învoire şi pe unire, au primit rânduiala care ei au făcut. Deci trebuia după Hrisostom, şi Latinii mai mult să cinstească învoirea şi unirea Bisericii decât pe pândirea vremilor (adică pe a echinocţiului, care s-a pogorât acum la 11 Martie, fiind în vremea Soborului I la 21 Martie) şi să prăznuiască Paştile cu noi, şi să nu necinstească pe cei 318 de Dumnezeu purtători şi de rane purtători Părinţi, care o au legiuit aceasta după Dumnezeiasca  luminare,  socotindu- i pe  aceştia  ca pe  nişte  fără de  minte,  şi ocărând Biserica pe maica noastră a tuturor. Că, (zice după urmare Hrisostom) de ar fi şi greşit Biserica, negreşit nu s-ar fi pricinuit atâta mare bine, din amărunta paza aceasta a vremii, cât de mare rău s-au pricinuit din osebirea aceasta, şi din dezbinarea cea din Catoliceasca Biserică. Fiindcă zice „Nu poartă grijă Dumnezeu şi Biserica pentru acest fel de pândire a vremilor şi a zilelor, de cât pentru singură unirea şi pacea. Şi vezi iubitul, cum Dumnezeiescul Hrisostom numeşte schismatici pe Latini, pentru că din nou au izvodit Pascalia lor şi Calendarul, nu pentru că nu este aceasta, după echinocţiu dreaptă. Pentru că şi noi vedem că echinocţiul a rămas cu adevărat 11 zile înapoi. Ci pentru că cu aceasta s-au deosebit de noi, care este o vinovăţie neiertată, după acestaşi Sfânt. Că zice întru acelaşi cuvânt, a posti cineva, şi a face Paştile în această vreme, ori în aceea, după 21 a lui Martie, să zicem, precum facem noi, ori după 11 a lui Martie, precum fac Latinii, aceasta nu este vinovăţie. Iar a dezbina cineva Biserica, şi a se împotrivi cu prigonire, şi a face împerecheri şi despărţiri, şi a deosebi pe sineşi pururea de Obştescul Sobor al Bisericii, aceasta este păcat neiertat, şi de prihană vrednic, şi are multă muncă şi pedeapsă. Că trebuie să ştie ei că şi Soboarele cele de toată lumea, care s-au făcut după cel întâi, şi ceilalţi Părinţi, vedeau cu adevărat şi ei, ca nişte înţelepţi ce erau, că mult s-au pogorât echinocţiul. Dar încă n-au voit a o strămuta din 21 martie, unde o au găsit Soborul 1. Cinstind mai mult pe învoirea şi unirea Bisericii, decât pe amărunţimea echinocţiului, care nu pricinuieşte, nici la aflarea Paştilor noastre o tulburare, nici vătămare Blagocestie. Iar mai ales că amărunţimea aceasta şi pricinuieşte Latinilor, două necuviinţe mari, adică, a prăznui ei Paştile, ori cu Iudeii, care este împotriva acestui Apostolesc Canon, ori mai înainte de Iudei. Şi cum că mai mult place lui Dumnezeu rânduiala Pascaliei, şi în scurt a zice, a Calendarului nostru, de cât rânduiala Pascaliei şi a Calendarului Latinilor, este văzut din minunile ce au arătat şi arătă până acum pentru aceasta. Căci în părţile Heliopolis cei din Egipt, unde sunt Piramidele cele două mari, în fieştecare an lucrează Dumnezeu minune ca aceasta: Adică, în seara Joii cei mari a noastre (nu a Latinilor) pământul varsă moaşte şi oase vechi de oameni. De care să umple un câmp lat, care stau până în Joia înălţării, şi atuncea se ascund şi nicidecum se văd, până iarăşi în Joia cea mare. Aceasta nu este vreo basnă [basm], ci adevărat lucru, şi mărturisit de Istoricii vechi şi noi, iar mai ales de Gheorghie Coresie Hiotul, şi de pururea pomenitul Nectarie Patriarhul Ierusalimului, care în hronograful Arabicesc îl povesteşte fila 266 şi cu ochii săi l-a văzut, precum din cele ce zice mai jos se vede. (Iar oasele acestea omeneşti mai înainte vestesc, învierea morţilor ce va să fie, precum le-a văzut şi Proorocul Iezechiel.) Dar scrie şi pomenita Coresie, că Paştile scria către Papa Leon (precum se arată în Epistola 63 a lui Leon) cum că prăznuind oarecând Paştile, Răsăritenii în 22 a lui aprilie, iar Apusenii în 25 a lui martie, un izvor de apă fiind uscat mai înainte, s-a umplut de apă în 22 a lui aprilie, la Paştile noastre, şi nu la al Latinilor. Vezi pe Dosithei cartea 12 pentru Patriarhii cei ai Ierusalimului care povesteşte de o minune ce s-a făcut la Beligrad, adeveritoare calendarului nostru, şi surpătoare calendarului latin, pe care o a văzut un Paisie Patriarh al Ierusalimului, un aluat ce s-a plămădit de o latincă în ziua Proorocului Ilie, s-a prefăcut în piatră uşoară, numită Chisira.” Mai sus, am redat în întregime textul la care face aluzie marele prelat. Aşa cum fac furii de cele sfinte ca să îi înşele mişeleşte pe cei neştiutori, şi părintele Ştefan Argatu a extras numai ceea ce-i era pe plac. Nu cu o aşa viclenie întunecată se cuvine a lovi împotriva canonicităţii şi tradiţiei Bisericii Ortodoxe! În argumentul său, autorul spune că cel ce cade sub neascultare este caterisit, iar în consecinţă, Darul Sfântului Duh nu mai lucrează prin preoţii şi episcopii aflaţi în schismă. Deci schismaticii, cupă cum conchide părintele Ştefan Argatu, „au pierdut continuitatea harului apostolic”. Este corect până aici. Însă părintele Argatu, în ciuda pregătirii sale teologice pe care o şi afişează, nu stăpâneşte bine noţiunea de schismă. Tocmai din acest motiv, pentru a convinge cititorii şi pentru a-l îndrepta pe autor, fac apel la dicţionarul enciclopedic, care denumeşte schisma bisericească ca fiind „o abatere în chestiuni mai mici sau nesupunere, manifestată faţă de conducerea legitimă bisericească; este deci o dezbinare conştientă în cele bisericeşti.” Dacă cerem părerea unor erudiţi în ştiinţele lumeşti, atunci cu atât mai mult se cuvine a cere sfatul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, precum Sfântul Vasilie cel Mare, care zice: „schismaticii sunt cei care se osebesc (despart) de Biserica Sobornicească nu pentru dogme de credinţă, ci pentru oarecare întrebări bisericeşti, care sunt lesne de îndreptat.” Deci după cum marele Vasilie mărturiseşte că cei care se despart de Biserica Sobornicească se numesc schismatici, şi după cum şi marele prelat Pimen al Sucevei afirmă în prefaţa acestei lucrări că problema calendarului nu poate fi ridicată la nivel de dogmă, iată cum prin aceste două mărturisiri se poate dovedi vinovăţia de schismă a celor ce „pentru oarecare întrebări bisericeşti” (adică devansarea echinocţiului) au instituit noul calendar, cu de la ei putere. Biserica Ortodoxă de Răsărit din România şi-a păstrat linia tradiţională în materie de credinţă. Sinodul Bisericii noastre nu a schimbat nimic din rânduiala strămoşească a Bisericii, iar prin aceasta, fără a fi lipsiţi de modestie, dar cu simţ de răspundere, afirmăm că Biserica Ortodoxă de Răsărit se identifică din punct de vedere tradiţional, dogmatic şi canonic, cu Biserica Sobornicească. Deci în cazul nostru nu poate fi vorba de schismă, ci schisma aparţine celor care s-au rupt de Biserică, adică celor care au încălcat canoanele Sfinţilor Părinţi și au stricat Tradiţia Bisericii atunci când au redus posturile (Postul Sfinților Apostoli) chiar până la desfiinţare. Trebuie ştiut că Biserica noastră nu s-a raportat niciodată la Biserica de stil nou, în sensul că ar privi-o ca etalon de autoritate sau stăpânire. Biserica noastră are ca etalon Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, zidită pe temelia celor şapte Sfinte Sinoade ecumenice şi toate celelalte locale, deoarece Mântuitorul nostru, Iisus Hristos nu a întemeiat mai multe Biserici, care să existe paralel, ci Una singură, despre care a zis că „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Cine s-a alăturat schismei din Apus, adică cei ce au adoptat calendarul nou, au devnit schismatici, deoarece reforma calendaristică reprezintă o lucrare necanonică şi antibisericească. Noul calendar suferă de mai multe lipsuri, raportate la hotărârile canonice ale Sinodului I ecumenic de la Niceea, privitoare la data Paştelui creştinesc. Fără a putea îndeplini condiţiile canonice din horosul dogmatic niceean, şi dat fiind faptul că Biserica de stil nou a primit acest calendar doar în schimbul statutului de patriarhie, acest lucru o împinge pe aceasta într-o poziţie de schismă faţă de Biserica Sobornicească, îndepărtându-se de dogmatismul şi canonicitatea ei. Însă schisma nu reprezintă numai o urmare directă a anatemelor date împotriva ei de către Sinodul marilor Patriarhii Ortodoxe din lume, ci ea se datorează nemijlocit şi introducerii inovaţiilor în materie de credinţă, potrivnice caracterului sobornicesc şi Tradiţiei Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, întărită prin cele şapte sfinte Sinoade ecumenice. Astfel, cei care s-au alăturat schismei Bisericii Romei au devinit la rândul lor vinovaţi de schismă, deci schismatici. De aceea, Biserica noastră nu se raportează la Biserica de stil nou ca la o instanţă superioară în materie de autoritate bisericească, ci ca la o Biserică schismatică, ce s-a rupt de sobornicitatea Bisericii Apostolice, odată cu acceptarea noului calendar de sorginte catolică și cu prăznuirea Paștelui în același timp cu catolicii, în anii 1926 și 1929. Noi ne alăturăm Sfintelor Soboare ale Bisericii Ortodoxe din toată lumea, ce au osândit calendarul gregorian şi pe cei care l-au acceptat. Pentru a arăta gravitatea schismei în care a căzut Biserica de stil nou prin calendarul gregorian, prezentăm mai jos sfintele soboare ecumenice şi locale care au osândit reforma papistă a calendarului.Înainte de 1924:1. Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhul Ieremia (1583);2. Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhul Ieremia (1587);3. Sinodul Pan-Ortodox de la Constantinopol, condus de patriarhul Ieremia (1593);4. Sinodul local al Ierusalimului, condus de patriarhul Dositei (1670);5.Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Agatanghel (1827);6. Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Antim (1895);7. Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Ioachim (1902);8. Sinodul local de la Ierusalim, condus de patriarhul Damian (1903);9. Sinodul local de la Petrograd, condus de mitropolitul Macarie (1903);10. Sinodul local de la Bucureşti, România (1903);11. Sinodul local de la Atena, condus de mitropolitul Procopie (1903);12. Sinodul local de la Constantinopol, condus de patriarhul Ioachim (1904);13. Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Demetriei (1921). După 1924:14. Sinodul local de la Alexandria, condus de patriarhul Fotie (1924);15. Sinodul local de la Antiohia, condus de patriarhul Grigorie (1924);16. Sinodul local de la Ierusalim, condus de patriarhul Damian (1924);17. Sinodul local din Cipru, condus de arhiepiscopul Chiril (1924);18. Sinodul local de la Karloviţ, condus de mitropolitul Antonie Hrapoviţki (1926);19. Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Demetriei (1935);20. Sinodul local de la Atena, condus de Ghermano al Cicladelor (1938);21. Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Matei al Atenei (1949);22. Sinodul local de la Atena, condus de mitropolitul Hrisostom al Florinei (1950);23. Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Agatanghel (1957);24. Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Avxentie Pastras (1974);25. Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Andrei al Atenei (Mateiţii) (1985);26. Sinodul local de la Atena, condus de arhiepiscopul Avxentie Pastras (1985).Cele scrise mai sus ar trebui să îl facă pe părintele Ştefan Argatu să reflecte mai mult asupra schismei din Biserica Ortodoxă Română din 1924. Cele precizate de autorul acestei lucrări în argumentul introductiv, adică „cei schismatici au pierdut continuitatea harului apostolic, sunt caterisiţi şi Darul Sfântului Duh nu mai lucrează prin episcopii sau preoţii lor” li se cuvine lor, adică slujitorilor Bisericii de stil nou, pe bună dreptate. Într-un alt loc, părintele Ştefan afirmă că „Biserica Ortodoxă Română în întregime sărbătoreşte Paştele după regulile de la Sinodul I ecumenic de la Niceea” ceea ce nu este prea adevărat. Aş vrea să îl întreb pe acest autor: pentru ce Biserica de stil nou se foloseşte de două calendare - de calendarul iulian pentru data Paştelui şi calendarul gregorian pentru sărbătorile cu dată fixă? De ce se face că uită de rușinoasele momente din 1926 și 1929, în care Biserica de stil nou a îngenuncheat în fața presiunilor eretice apusene? În anul 1926, luna plină a fost nepascală, adică înainte de echinocţiu, la 13 martie. S-a mai aşteptat încă 29 de zile până la viitoarea lună plină, care a fost la 12 aprilie când luna plină (a lui martie) a fost pascală, adică după echinocţiu (21 martie). La această dată, evreii au sărbătorit paştile. Toate ţările ortodoxe au mai aşteptat încă 7 zile (prima duminică de după ziua în care a fost luna pascală), adică până la 19 aprilie, când au serbat Paştile după pascalia şi calendarul iulian. În acest an, Biserica Ortodoxă Română a oficiat paştele la data de 22 martie/4 aprilie, înaintea paştelui evreilor şi în acelaşi timp cu catolicii. Biserica Ortodoxă Română s-a trezit într-o situaţie liturgică fără precedent în toată istoria ei, aceea de a prăznui Paştile complet izolată de celelalte Biserici Ortodoxe. La această gravă abatere se adaugă şi încălcarea canonică în ceea ce priveşte relaţia cu paştele iudaic, care nu poate să fie simultan şi nici după Paştele ortodox.

      În anul 1929, luna plină a fost iarăşi nepascală (la 16 martie), deci mai înainte de echinocţiu. S-a mai aşteptat încă 29 de zile până la data 15 aprilie (duminică) când luna era pascală. De la această dată s-a mai aşteptat încă 7 zile, până în viitoarea duminică, 22 aprilie când toate celelalte Biserici Ortodoxe au sărbătorit Paştile urmând pascalia tradiţională, adică cea rămasă după vechiul calendar. Biserica Ortodoxă Română a sărbătorit Paştile la 18/31 martie, tot înaintea evreilor ca şi în 1926, fără a respecta scara pascală 22 martie – 25 aprilie şi izolându-se prin aceasta de celelalte Biserici surori, încălcând iarăşi dispoziţia privitoare la paştile iudaic. Iată deci cum în aceşti ani nu s-a respectat nici dispoziţia de la Sinodul I din Niceea cu privire la scara pascală, şi nici cea cu privire la paştele evreilor. Cât privește problema celor 30 de zile despre care spune părintele Ştefan că ar trebui să le îndreptăm dacă mergem după calendarul iulian, îi răspundem că în nici un caz adoptarea calendarului gregorian nu era şi nici nu este cea mai potrivită soluţie de rezolvare a acestei probleme astronomice. Diferenţa dintre anul calendarului iulian şi cel solar putea fi anulată; acest lucru este valabil şi astăzi, datorită anului bisect. O zi în plus la 4 ani realiza legătura perfectă între cer şi pământ. Iar cât despre data echinocţiului, care cu toate că variază astronomic, noi trebuie să respectăm poruncile Sfinţilor Părinţi şi pentru cât va fi lumea în Biserica lui Hristos data echinocţiului de primăvară va fi tot 21 martie, după cum se vede din citatul extras din Pidalion, de la începutul acestui articol.Ajungem la o frază îndrăzneață a autorului, care spune că „sărbătorile nu-şi pierd din sfinţenia lor, dacă sunt ţinute după un calendar sau altul”. Complet eronat! În Biserica Ortodoxă, totul este reglat funcţie de tipicon, şi avem mărturie în acest sens cuvintele Sfântului Serafim Sobolev, care afirmă: „Cineva poate spune că încălcarea Tipiconului nu este un mare păcat, fiindcă nu este o abatere de la dogme. Dar şi cuvintele Mântuitorului Hristos: „De nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 17) nu vorbesc direct de încălcarea unor sau altor dogme ale adevărului credinţei noastre.” Mai grav este că încălcarea tipiconului bisericesc determinat de fixarea sărbătorilor cu dată fixă după calendarul papistășesc, a condus în multe rânduri la desfiinţarea Postului Sfinților Apostoli.

      În Biserica de stil nou, situaţia postului Sfinţilor Apostoli în anii 1945 şi 1956, după calendarul gregorian, a fost următoarea:

         duminică 24 iunie s.n. - Pogorârea Sfântului Duh, dar şi Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul;

         luni 25 iunie s.n. - Sfânta Treime, dar şi necanonicul lăsat de sec pentru postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (în săptămâna de harţi); 

         marţi 26 iunie s.n. - (începutul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel). După Tradiţia Bisericii, este săptămâna de harţi! 

         miercuri 27 iunie s.n. - post; 

         joi 28 iunie s.n. - post;

         vineri 29 iunie s.n. – Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

     Situaţia Postului Sfinţilor Apostoli în anul 1983, după calendarul gregorian, a fost următoarea:

            duminică 26 iunie s.n. - Pogorârea Sfântului Duh dar şi necanonicul lăsat de sec pentru postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel;

            luni 27 iunie s.n. - Sfânta Treime, harţi, dar şi începutul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel;

            marţi 28 iunie s.n. – post;

            miercuri 29 iunie s.n. - Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

      Ambele situaţii sunt necanonice din punct de vedere al tipicului bisericesc tradiţional. Pogorârea Sfântului Duh nu poate cădea în acelaşi timp cu Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, ultima dată tradiţională pentru această sărbătoare fiind 13 iunie, iar tipicul bisericesc nu are nici o indicaţie în acest sens. Cât despre situaţia din anul 1983, ea nu mai suportă comentarii: postul începe în ziua Sfintei Treimi, în săptămâna de harţi! Situaţia catastrofală nu se opreşte aici. Astfel, în anii pe care îi vom prezenta mai jos, nu se va mai putea vorbi de postul Sfinţilor Apostoli. Deci vor fi numai trei posturi într-un an, sau se va posti iarăşi în săptămâna de harţi, când Sfinţii Părinţi au hotărât zile de harţi, adică de dezlegare la mâncare de dulce.Biserica Ortodoxă a stabilit în acest Tipicon (ghid al sărbătorilor bisericeşti) hotare exacte ale timpului, în ale căror limite se prăznuiesc sărbătorile fixe ce cad în perioada Sfintei Patruzecimi. De exemplu, sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul poate fi numai din miercurea săptămânii lăsatului de carne (hotarul de sus) şi ajunge până în marţea săptămânii a patra a Postului Mare (cel mai târziu hotar). Însă calendarul gregorian anulează aceste hotare, pentru că toate sărbătorile fixe se sărbătoresc cu 13 zile mai înainte. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre sărbătoarea Bunavestire (25 martie).

      Conform tipicului bisericesc, Bunavestire se sărbătoreşte în perioada de timp, care începe din joia săptămânii a treia a Postului Mare şi se termină în ziua de miercuri a săptămânii luminate. Însă, după calendarul gregorian, timpul prăznuirii Buneivestiri începe cu 13 zile mai devreme, adică din vinerea primei săptămâni şi ţine doar până în joia săptămânii a şasea a Postului Mare. Dintotdeauna, Biserica a prevăzut coincidenţa unor mari sărbători fixe cu sărbătorile schimbătoare. În acest caz de coincidenţă, Sfinţii Părinţi au stabilit rânduiala exactă a dumnezeieştii slujiri, însă calendarul gregorian anulează şi această regulă a Bisericii Ortodoxe. Astfel, calendarul gregorian nu permite prăznuirea Buneivestiri în zilele Săptămânii Patimilor, dar nici coincidenţa acesteia cu praznicul Paştelui, ceea ce reprezintă o altă abatere de la tipicul bisericesc. Acestea fiind zise, cred că cititorii s-au lămurit că nu este lucru plăcut lui Dumnezeu prăznuirea sărbătorilor la o altă dată decât cea canonică şi stabilită după tipicul bisericesc care se conduce după calendarul iulian, iar nu gregorian. Din punct de vedere al credinţei ortodoxe, această atitudine defăimătoare a fiilor Bisericii faţă de Tipicon este inadmisibilă, cum este inadmisibilă şi abaterea noastră de la dogmele şi pravilele canonice. Şi aceasta este clar. Aşa cum nepăsarea noastră faţă de hotărârile dogmatice şi canonice duce la abaterea noastră de la Ortodoxie, la aceeaşi abatere ne duce încălcarea tipicului despre care s-a vorbit, a Tipiconului. Fiindcă Tipiconul este pentru noi legea sfântă, care ne conduce la dreptmăritoarea săvârşire a slujbelor dumnezeieşti, a sărbătorilor şi posturilor.Printre rândurile înşirate de părintele Ştefan Argatu se observă o teamă obsesivă ce se prezintă ca o acuză din partea credincioşilor de stil vechi, aceea că Biserica de stil nou „s-a papistăşit”. Şi pe drept cuvând, e adevărată afirmaţia. Biserica de stil nou s-a papistăşit, şi mai grav este că alimentează anumite principii masonice care converg spre disoluţia Ortodoxiei. Este destul să amintesc de Declaraţia de la Balamand, acel document adoptat de Comisia Mixtă de Dialog Teologic Catolic-Ortodox pe data de 23 iunie 1993 în Mănăstirea Balamand din Liban. Unul dintre cele mai acute simptome ale degringoladei spirituale din lumea contemporană este aşa-numită „Săptămâna mondială de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor”, care se desfăşoară anual în perioadă 18-25 ianuarie. Iniţiat cu scopul de a reuni toate cultele creştine într-o singură Biserică mondială, acest demers, în care a fost angrenata şi Biserică Ortodoxă Romană, urmăreşte, de fapt, deformarea trăirii duhovniceşti în Hristos şi modelarea tipului de credincios care să întâmpine în cea mai deplină înşelare venirea omului fărădelegii, Antihrist.  „Se va ajunge la o unitate din toate punctele de vedere, favorabilă nu numai Răsăritului, dar favorabilă şi Apusului. Va veni o vreme în care şi românii îl vor recunoaşte pe Papă drept cap al Bisericii, că o concluzie a unităţii creştinismului”. Oricât ar părea de straniu, „proorocia” respectivă nu aparţine vreunui ierarh greco-catolic, ci mitropolitului ortodox al Banatului, ÎPS Nicolae Corneanu. Afirmaţia înaltei feţe bisericeşti reflectă poate cel mai fidel derapajul ecumenic manifestat tot mai pregnant de o serie de teologi şi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Această orientare vine în continuarea unei tendinţe care a făcut din Biserică Ortodoxă Romană, alături de Patriarhia de la Constantinopol, unul din principalii protagonişti din secolul XX ai dialogului ecumenic, dialog care a dus uneori la bagatelizarea şi neglijarea dogmelor apostolice şi patristice.

       Ce norme de sancţiuni canonice s-au luat asupra cazului IPS Nicolae Corneanu, care s-a şi împărtăşit cu ereticii. Vai vouă, care vă lăsaţi prinşi în cursele lui Antihrist, căci aşa-zisele „taine” ale ereticilor nu sunt adevăratul Trup şi Sânge ale lui Hristos, ci doar pâine şi vin, iar creştinul ortodox, împărtăşindu-se din acelea, nu se foloseşte duhovniceşte, ci, dimpotrivă, păcătuieşte. Înţeleptul Solomon spune: „Depărtaţi-vă de apă străină şi din fântână străină să nu beţi” (Pilde 5, 15-16). Sfântul Apostol Pavel opreşte împărtăşirea cu ereticii, arătând: „Căci, dacă cineva te-ar vedea pe tine, care ai cunoştinţă, şezând la masă în templul idolilor, oare conştiinţa lui, slab fiind el, nu se va întări să mănânce din cele jertfite idolilor? Şi va pieri întru cunoştinţa ta cel slab, fratele tău, pentru care a murit Hristos! Şi aşa păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor slabă, păcătuiţi faţă de Hristos!” (I Cor. 8, 10-12).

      Sfântul Ioan Gură de Aur condamnă pe cei ce se împărtăşesc cu ereticii: „Ascultaţi toţi cei ce mâncaţi împreună cu ereticii: Vrăjmaşi ai Domnului sunteţi”, iar Sfântul Ioan Damaschin ne sfătuiește: „Să ne păzim din toate puterile noastre şi să nu primim împărtăşanie de la eretici, nici să le-o dăm acestora, ca să nu ne facem părtaşi relelor lor credinţe şi pentru a nu fi osândiţi împreună cu ei”. Cu privire la vătămătoarea împărtăşanie a rău credincioşilor, Sfântul Teodor Studitul precizează: „A primi împărtăşanie de la un eretic sau de la unul care o strică dinaintea unui dumnezeu străin te apropie de diavolul! [...] Atunci când dumnezeiasca pâine a ortodocşilor este împărtăşită, credincioşii devin un trup; în acelaşi chip, împărtăşania eretică împlineşte acelaşi lucru, în cazul celor care se împărtăşesc de ea, făcându-i pe aceştia un trup care este împotriva lui Hristos. Mai mult, împărtăşania de la eretici nu este simplă pâine, ci otravă care vatămă trupul, întunecând şi înnegrind sufletul”. Întrebat fiind pentru ce nu este în comuniune, pentru ce nu se împărtăşeşte cu cei ce propovăduiesc eresul, Sfântul Maxim Mărturisitorul a răspuns: „Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtăşească, eu nu pot să mă împărtăşesc, pentru că ştiu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă. Voiesc mai bine a muri, decât să-mi tulbur conştiinţa mea, greşind cu ceva înaintea dreptei credinţe”. Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, cel ce s-a împotrivit uniunii de la Ferarra-Florenţa, a refuzat cu desăvârşire participarea la slujbele în comun şi cu atât mai mult coliturghisirea cu catolicii. Văzând că mai marii Bisericii slujesc şi se împărtăşesc cu latinii, se adresa poporului, îndemnând: „Fugiţi de ei, fraţilor, ca şi de împărtăşirea cu ei!”

      Exemplul cel mai frapant de înstrăinare de plenitudinea învăţăturii de ortodoxe l-a reprezentat dialogul cu Vaticanul, concretizat prin adoptarea, de către BOR, a Documentului de la Balamand (Liban, 1993), care a consacrat un vocabular ecumenic nou și s-a materializat prin compromisuri serioase în materie de credință, făcute de participanţii ortodocşi. Cât privește atitudinea plină de bârfă de tarabă, ce nu ar trebui caracterizeze comportamentul unui slujitor al lui Dumnezeu, mărturisim că nu recunoaştem nici una dintre injuriile personale aduse asupra Sfântului Ierarh Glicherie. Şi pentru că prin sfatul minţii proaste după care s-a condus părintele Ştefan Argatu de la începutul şi până la sfârşitul cărţii sale, a îndrăznit să lovească în autoritatea vieţii personale a unui ierarh, la nivel de instituţie bisericească condusă de către un sinod bisericesc, am avea puterea şi îndreptăţirea să închidem gura pentru totdeauna acestui mojic în ale teologiei şi mult necunoscător al sfinţeniei vieţii Sfântului Glicherie. Dar, pentru că suntem păstori de suflete în Biserica lui Hristos, până la o altă denigrare nesăbuită ne limităm numai la această replică scrisă, cu menţinunea că porunca Domnului este de a nu păstra tăcere în vremurile când credinţa se află în primejdie.

      Şi atunci când se vorbeşte despre neascultarea şi caterisirea nejustă a ieromonahului Glicherie din partea Sinodului Bisericii de stil nou, aducem îndreptăţire canoanele care zic: „Se cuvine să ne îngrădim pre sine şi să ne separăm de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greşeală privitor la cele ce ţin de credinţă şi de adevăr, aşadar, se vădesc a fi eretici sau nedrepţi”. (Canonul 31 al Sfinților Apostoli în interpretarea Sfântului Nicodim Aghioritul). „Atunci când episcopii predică eresul în public, în acest caz ei pot fi numiţi falşi-episcopi, iar toţi cei ce se îngrădesc pre sine de aceşti falşi episcopi nu numai că nu sunt supuşi certării, ci din contră, merită cinste”(Canon 15, Sinod I-II). În această privinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, dacă episcopul este „nedrept în cele ale Credinţei”, se cuvine „să ne depărtăm şi să ne ferim, nu numai om de-ar fi, ci şi înger coborât din cer” (Omilia la Evrei). Sfântul Teodor Studitul ne mai învață: „Avem poruncă de la însuşi Apostolul [Pavel] că atunci când cineva învaţă ori ne sileşte să facem orice alt lucru decât am primit şi decât este prescris de canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale, acesta urmează a fi osândit, ca nefăcând parte din clerul sfinţit”. (Epistola I, 24). Cât despre caterisirea injustă şi necanonică, nici nu mai încape vorbă. Oare cei caterisiţi de soboarele ecumenice pentru motivul de inovaţie schismatică în materie de credinţă, mai au putere să caterisească pe alţii care se despart de ei după cum şi canoanele poruncesc? O asemenea caterisire este nulă, deoarece pentru caterisirea unui cleric trebuie cercetate amănunţit motivele care conduc la aceasta. Motivul pentru care patriarhul Iustinian a declarat caterisirea ieromonahului Glicherie era unul necanonic, care privea păstrarea dreptei credinţe, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi întărită prin canoanele celor şapte Sfinte Sinoade ecumenice. Deşi Patriarhia a invocat vina neascultării ieromonahului Glicherie față de Biserica de stil nou, ea a uitat să precizeze un lucru foarte important, şi anume acela că ea însăşi se afla în neascultare faţă de Sfinţii Părinţi.

      În finalul acestui articol, menţionez că de la început, lupta de rezistență pentru păstrarea dreptei credinţe în România, condusă de Sfântul Ierarh Glicherie, a avut binecuvântare din partea Patriarhului Ierusalimului, Damian, pe care l-a vizitat în anul 1930 şi de la care a primit Sfântul şi Marele Mir şi antimise în vederea sfinţirii de Biserici și slujirea Sfintei Liturghii în dreapta credinţă. Respingem comuniunea cu Bisericile oficiale angrenate în mișcarea ecumenică actuală și măcinate de bolile modernismului și ale sincretismului religios. Recunoaştere oficială din partea vreunei autorităţi omeneşti nu ne trebuie. Rămânem aceiaşi fii ai Ortodoxiei, luptând, cu ajutorul lui Dumnezeu, până la ultima picătura de sânge pentru păstrarea dreptei credinţe, rugând pe Domnul să pogoare de-a pururi asupra noastră Darului Sfântului Duh care să ne călăuzească spre mântuire.