† Arhiepiscop şi Mitropolit,

VLASIE

Către poporul dreptslăvitor de pretutindeni,

Din mila lui Dumnezeu, păstoresc Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România de aproximativ 18 ani, iar în tot acest răstimp, Sfântul Sinod s-a confruntat cu situaţii similare cu cea de acum, prin care anumiţi credincioşi, vădind superficialitate în materie de cultură teologică, dar iubitori de tulburare, vin cu sugestii agresive, lipsite de dreapta judecată duhovnicească - cea după care se conduce Biserica. Am aflat cu stupoare despre apariţia unor informaţii la adresa Bisericii noastre, cu anumite implicaţii bisericeşti, ce nu au nici o legătură cu lupta ce s-a dus pentru păstrarea dreptei credinţe şi adevărata Ortodoxie. Trebuie ştiut că cel ce se antrenează în anumite discuţii pe seama Bisericii, trebuie să fie înzestrat cu o sumă de virtuţi, având în vedere diversitatea situaţiilor de care se va lovi. Mai mult decât acestea, îi sunt necesare experienţa, dreapta socoteală, trezvia şi discernământul duhovnicesc, pe care omul le poate dobândi de la Dumnezeu prin multă rugăciune şi smerenie. Nu oricine vorbeşte despre Biserică în termeni teologici este adevărat teolog, fiindcă teolog este cel ce se roagă şi cere de la Dumnezeu nu înţelepciunea lumii, ci darul smeritei cugetări. Un om ca acesta se umple de toate harismele, dobândind în acelaşi timp şi discernământul duhovnicesc, de trebuinţă pentru ocârmuirea sufletelor spre mântuire, unde ni se cere să îmbinăm blândeţea cu asprimea şi iconomia cu scumpătatea.

 Sfântul Vasilie cel Mare numeşte „neghină” pe toţi cei care strică învăţăturile Domnului, amestecându-se cu trupul Sfânt al Bisericii, ca să fie neobservaţi şi să facă vătămare (din Catehismul Sfântul Chiril, patriarhul Ierusalimului pag. 121). Uneori, din ispita diavolului, chiar şi din rândul celor aleşi se ridică voci care vin să tulbure liniştea Bisericii şi să smintească sufletele celor credincioşi, după cum a proorocit Domnul: „Că mulţi vor veni întru numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos; şi pre mulţi vor înşela” (Mt. 5, 11). Dar, pentru ca urzelile iubitorului de tulburare şi dezbinare să aibă sorţi de izbândă, duhul răutăţii vine în chipul faptei bune, creştineşti. El propovăduieşte despre dragoste, faptă bună sau dreapta credinţă. Aşa ne înşeală răutatea – prin prefacerea ei în chipul faptei bune. După cum a spus şi Sfântul Dorotei: „nici o răutate şi nici unul dintre eresuri, nici însuşi diavolul nu poate să înşele pe cineva, decât numai dacă se preface în chipul faptei bune”. Şi, în aceste împrejurări atât de delicate din punct de vedere sufletesc, există primejdia ca unii dintre creştini să fie atraşi de ideile „filosofico-teologice” ale celor care, cu de la sine putere, se ridică şi vorbesc în numele Bisericii.

Iubiţi credincioşi,

Problema pe care o avem aici de faţă spre a fi discutată este scrisoarea deschisă, semnată de D-l Aurelian Botezatu, credincios al B.O.S.V.R, adresată membrilor Sfântului nostru Sinod, dar şi unor clerici aflaţi sub jurisdicţia noastră. Scrisoarea în cauză a fost postată şi pe blogul unei persoane străine de Biserica Ortodoxă de Stil Vechi (cunoscută în mediul virtual ortodox drept „maica Ecaterina”, pe numele de mireancă Monica Fermo, evreică trecută la Ortodoxie), cu care nu avem nici o părtăşie. Tot despre memoriul D-lui Botezatu se fac referiri laudative şi pe alt site românesc, dar despre care nu merită făcută vreo menţiune, întrucât părerile administratorului său sunt lovite de nulitate şi lipsite de obiectivitate, el situându-se din start pe o poziţie adversă B.O.S.V.R., pentru simplul motiv că Sinodul grec din care face parte, ca mirean, a lansat în trecut multe atacuri şi calomnii la adresa Sinodului în Rezistenţă din Grecia, cu care Biserica noastră se află în comuniune euharistică.

Caracterizând această scrisoare în câteva cuvinte, putem spune că ea oferă nenumărate informaţii false, fiind dominată, de la început la sfârşit, de repetiţia obsesivă a unor termeni precum „anatemă”, „schismatic” sau „eretic”, manifestând desigur tendinţa de a distruge comuniunea dintre Biserica noastră şi cea din Grecia, aflată sub omoforul Î.P.S. Kiprian de Oropos, relaţie frăţească ce s-a întărit cu binecuvântarea Sfântului Ierarh Glicherie şi dăinuie de aproape 31 de ani. Despre cei care şi-au adus aportul la editarea şi publicarea scrisorii în cauză, ce doresc să dezbine adevărul şi pacea Bisericii lui Hristos, nu putem să spunem decât cuvintele Sfântului Ioan Teologul: „Dintru noi au ieşit, ci nu erau dintru noi; că de ar fi fost dintru noi, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi dintru noi” (I Ioan 2, 19).

În rândurile acestei scrisori, D-l Botezatu ne furnizează nenumărate informaţii false. Primul neadevăr ar fi că „după schimbarea calendarului din 1924, toată Biserica Greciei trece pe stilul nou”. Pentru publicul neavizat, cele scrise mai sus ar putea părea literă de lege. Adevărul istoric este însă următorul: Odată cu introducerea calendarului gregorian în uzul Bisericii din Grecia (decizie ce a aparținut patriarhului Meletie, şi care o adoptase fără a consulta opinia clerului și a poporului ortodox), datorită acestei situații tensionate, în Grecia se formează Biserica Ortodoxă Tradiţionalistă (de rezistenţă), păstrătoare a vechiului calendar, formată din credincioşi şi preoţi (la acea vreme neexistând ierarhie), care nu primiseră schimbarea calendarului.

Autorul îşi continuă expunerea informaţiilor false (cităm întocmai): „În 1935, trei dintre arhiereii Bisericii oficiale de pe nou se întorc la stilul vechi reconstituind astfel Biserică din perioada premergătoare schimbării calendarului, făcând şi o mărturisire de credinţă în public. Cei 3 ierarhi amintiţi au fost: P.S. Hrisostomos de Zakinthos, P.S. Ghermanos de Demetria şi P.S. Hrisostomos de Florina, care au mărturisit lipsa Harului în Biserica de stil nou. După revenirea celor 3 arhierei în Adevăratul Trup al Bisericii şi reconstituirea Sfântul Sinod, urmează succesiv ca Mitropoliţi Primaţi: ÎPS Hrisostomos de Florina, IPS Akakios, IPS Avxentios, şi actualul Mitropolit Primat IPS Kioussis”.

Adevărul a fost următorul: cei trei ierarhi nu au “reconstituit” Biserica (lucru lipsit de logică, fiindcă Biserica nu poate dispărea în neant), ci doar ierarhia Bisericii, în cadrul căreia primat nu a fost ÎPS Hrisostom de Florina, ci Mitropolitul Ghermano de Demetria, ca primul hirotonit. Abia după anul 1940, dată la care ÎPS Ghermano (trecut la cele veşnice în 1943) îşi depune demisia din treapta de mitropolit, conducerea Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Grecia va reveni ÎPS Hrisostom, fost mitropolit de Florina, care rămâne întâistătător al acestei Biserici până la moartea sa, anul 1955. Episcopul Hrisostom de Zakhynthos, din nefericire, aflat în exil în insula Strofades, va cere iertare Sinodului Bisericii de stil nou din Grecia, fiind apoi repus în eparhia lui, unde a şi murit, în preajma anului 1950. Referitor la „actualul Mitropolit Primat IPS Kioussis” – de care vorbeşte autorul, cred că este vorba de ÎPS Hrisostom Kioussis, care este primat numai asupra unei părţi a Bisericii de stil vechi din Grecia, mai exact al Mitropoliei de Atena. Mărturisirile privitoare la lipsa sau existenţa Harului în Biserica de stil nou a Greciei, au oscilat până în 1983, când Episcopul Kiprian de Oropos a fost însărcinat de către Mitropolitul Kalist de Corint, în vederea elaborării unei mărturisiri de credinţă a Bisericii de Stil Vechi din Grecia. Până la elaborarea acestei eclesiologii, existau oscilaţii, în sensul că unii ierarhi recunoşteau existenţa Harului în Biserica de stil nou, iar alţii îl respingeau.

Urmează două decenii de ample persecuţii ale Bisericii Ortodoxe de stil vechi din Grecia, venite din partea autorităților de Stat și a Bisericii de stil nou. În acest timp, în anul 1955 trece la cele veșnice şi ÎPS Arhiepiscop și Mitropolit Hrisostom de Florina, fiind ultimul ierarh din acea vreme al Bisericii tradiţionaliste din Grecia. În 1960, aflându-se văduvită de ierarhie, Biserica de Stil Vechi din Grecia se va îndrepta către Biserica Rusă din Afara Graniţelor (cu care avea dealtfel aceeaşi mărturisire de credinţă), pentru a fi ajutată cu noi hirotonii de arhierei. În aceste condiţii, în acest an la Detroit este hirotonit întru arhiereu preasfinţitul Acachie, care va prelua ocârmuirea Bisericii de Stil Vechi din Grecia, iar în 1961 la Atena sunt hirotoniţi întru arhierei preasfinţiţii Avxentie, Gherontie, Partenie, Hristostom (Naslimis) şi Acachie (cel tânăr). Toţi aceşti episcopi au fost hirotoniţi pentru Biserica de Stil Vechi din Grecia, de către ierarhii din Biserica Rusă din Afara Graniţelor, aflată sub omoforul Arhiepiscopului Anastasie, primatul Sinodului Rus din acea vreme.

Pe temeiul acestor hirotonii, a început comuniunea liturgică între Biserica Ortodoxă greacă aflată în rezistenţă (de stil vechi) şi Biserica Rusă din Afara Graniţelor, cele două Biserici devenind Biserici-surori. Deci Mitropolitul Acachie este cel ce deschide seria celui de-al treilea primat al Bisericii de Stil Vechi din Grecia, iar după trecerea sa la cele veşnice, va fi succedat de ÎPS Avxentie, care deshide al patrulea primat pentru anii 1963-1984.

În anul 1969, ieromonahul Kiprian (Mitropolitul Kiprian de mai târziu) părăseşte Biserica Ortodoxă de stil nou din Grecia, şi trece la Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, aflată atunci sub arhipăstorirea Mitropolitului Avxentie. Ieromonahul Kiprian este primit fără nici un fel de hirotonie sau hirotesie, dat fiind faptul că eclesiologia sinodului „Florinit” (după numele Mitropolitului Hrisostom de Florina) nu era atunci clarificată cu precizie.

Despre Mitropolitul Kiprian de Oropos, în aceeaşi scrisoare de protest, D-l Aurelian Botezatu se exprimă cu următoarele cuvinte: „preotul Kiprian a părăsit Biserica oficială tocmai pe motivul apartenenţei acesteia la mişcarea ecumenistă, iar acum le consideră Sfântul Taine deplin valide! De neînţeles extremele între care oscilează învăţătura de credinţă a IPS Kiprian!” Autorul acestor afirmaţii trebuie informat asupra faptului că ÎPS Kiprian, preşedintele Sinodului Bisericii de Stil Vechi din Grecia a publicat un număr de 14 cărţi cu conţinut apologetic şi dogmatic, în care mărturiseşte poziţia ortodoxă patristică, situându-se în mod cert şi fără vreun dubiu împotriva mişcării ecumenice. De altfel, el intră sub omoforul ÎPS Avxentie în anul 1969 tocmai din motivul infiltrării ecumenismului în Biserica de stil nou a Greciei. La o analiză obiectică a eclesiologiei Sinodului în Rezistenţă, apărute sub semnătura sinodului ÎPS Kiprian, denumită „Teze Kiprianite” nu poate fi vorba de nici un fel de învăţătură „anticreştină, eretică, blasfemietoare, total opusă învăţăturii Bisericii noastre” după cum se precizează de către autorul în cauză.

Şi încă un argument împotriva acuzaţiilor mincinoase la adresa Bisericii-soră din Grecia: cum se poate vedea şi accesând pagina de internet a Sinodului în Rezistenţă, Mănăstirea Sfinţii Kiprian şi Iustina din Filli, Attica, sediul mitropolitan şi totodată cel mai important aşezământ monahal al Bisericii de Stil Vechi din Grecia, cu binecuvântarea ÎPS Kiprian, anual au loc mai multe conferinţe, deschise publicului credincios, la care se dezbat probleme de mare actualitate, atât cele ce ţin de organizarea internă a Bisericii, cât şi cele ce privesc traiectoria ecumenică şi dimensiunile apostaziei Bisericilor de stil nou implicate în dialogul inter-religios. Aceste conferinţe sunt filmate şi traduse în câteva limbi de circulaţie internaţională, ele constituind un excelent material de studiu, obiectiv şi bine întemeiat pe Patristică, foarte folositor pentru orice credincios ortodox tradiţionalist, care trebuie totodată să fie foarte bine informat cu privire la aceste probleme destul de acute ale Ortodoxiei de astăzi.

Despre hirotoniile de arhierei din cadrul Bisericii de Stil Vechi din Grecia, aduse în discuţie de D-l Botezatu, se ştie că aceastea au constituit, într-o oarecare măsură, punctul de cotitură în istoria Sinodului, pentru faptul că ÎPS Avxentie a dat binecuvântare verbală pentru săvârşirea acestora, deşi mai târziu a manifestat reţineri faţă de noile hirotonii întru preoţie şi arhierie, făcute la iniţiativa Episcopului Kalist de Corinth şi a altor membri sinodali. Puţin înainte de trecerea sa la cele veşnice, ÎPS Avxentie a confirmat totuşi plinătatea acestor hirotonii, făcute în anul 1979 (printre care şi cea a Episcopului Kiprian), recunoscându-le validitatea. De aici însă, şi până la a face afirmaţia gratuită că „gruparea Kalistită avea ca prim obiectiv hirotonia în arhiereu de atunci a preotului Kiprian” – aşa după cum se susţine în scrisoarea despre care ne este vorba, este cale lungă.

În acest context, având la bază neînţelegerile legate de nerecunoaşterea oficială a hirotoniilor făcute în 1979 de către ÎPS Kalist şi ceilalţi episcopi din Sinod, s-au creat mai multe grupări bisericeşti - mai multe sinoade, în cadrul Bisericii de Stil Vechi din Grecia. Acest lucru nu se datorează însă unor schimbări de ordin eclesiologic, canonic sau dogmatic. Potrivit mărturiilor episcopilor actuali ai Bisericii de Stil Vechi din Grecia, se ştie că ÎPS Kalist nu s-a mai întors niciodată în mijlocul Sinodul condus de Arhiepiscopul Avxentie. El se va desprinde de Sinodul Arhiepiscopului Avxentie, fiind ales mitropolit al Sinodului în Rezistenţă, din care făcea parte şi preasfinţitul Kiprian.

Comuniunea euharistică dintre B.O.S.V.R şi Biserica Ortodoxă de stil vechi din Grecia, al cărei întâistătător era ÎPS Kalist, s-a înfăptuit la 30 octombrie 1979, sub arhipăstorirea Sfântului Ierarh Glicherie, care l-a împuternicit pe preasfinţitul Silvestru Onofrei să facă toate demersurile necesare împlinirii acestei unităţi întru Hristos. La 31 octombrie 1979, în biserica Mănăstirii din Filli s-a scris o pagină pururea spre aducere-aminte, săvârşindu-se o sfântă liturghie la care au luat parte preasfinţitul Silvestru, alături de tot Sinodul în Rezistenţă, condus de Mitropolitul Kalist. Odată cu aceasta, au fost recunoscute şi toate hirotoniile făcute în cadrul Bisericii noastre, începând cu anul 1956 (cele făcute de Mitropolitul Galaction Cordun), fără a se săvârşi vreo hirotesie (deci fără a se săvârşi vreo plinire, validare a hirotoniilor). Actul de recunoaştere a hirotoniilor din Biserica noastră, cât şi cel cu privire la comuniunea liturgică, a fost semnat de: ÎPS Kalist (în calitate de Mitropolit şi Preşedinte al Sinodului), precum şi de episcopii: Antonie de Megara, Kiprian de Oropos, Maxim de Magnezia, Calinic de Achaia, Matei de Oenoe, Ghermano de Aeolia, Calinic de Dodecanese, Mercurie de Cnossos şi Caliopie de Pentapolis.

Având în vedere cele de mai sus, afirmaţia următoare a D-l Botezatu sună cel puţin ridicol: „arhiereii Mitropoliei Slătioara, primesc hirotesia de la arhiereii Sinodului Kalistit din Grecia, fapt ascuns cu multă grijă până astăzi poporului credincios”. Nu este nimic de ascuns, de vreme ce în Biserica noastră nu au fost nici un fel de hirotesii! Mai mult, aducem la cunoştinţa credincioşilor că în anul 1992, cu prilejul canonizării Sfântului Ierarh Ioan Maximovici, şi Biserica Rusă din Afara Graniţelor a recunoscut hirotoniile din Biserica noastră. Actul de recunoaştere a hirotoniilor şi de începere a comuniunii dintre Bisericile noastre surori a fost semnat de Mitropolitul Vitalie Oustinov, în calitate de Preşedinte al Sinodului; de Arhiepiscopul Antonie de Los Angeles; Arhiepiscopul Antonie de San Francisco şi al Americii de Vest; Arhiepiscopul Lavru de Siracuza, precum şi de episcopii: Veniamin de Cermonosk, Daniel de Erie, Valentin de Suzdal şi Vladimir, Ilarion de Manhattan, Mitrofan de Boston şi episcopul Grigorie.

Din partea Bisericii noastre, la acest moment solemn, au fost invitaţi doi episcopi în calitate de martori; eu, în calitate de Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii şi preasfinţitul Demosten, însoţiţi fiind de părintele arhimandrit Chiprian ca translator. La 27 noiembrie/10 decembrie 1992 am slujit prima sfântă liturghie arhierească de comuniune cu Biserica Rusă din Afara Graniţelor, şi nici de data aceasta nu a fost vorba de nici un fel de hirotesii.

Pentru a se convinge de falsitatea celor enunţate de D-l Botezatu, care afirmă că: „Pe considerente strict personale, fără temei duhovnicesc eclesiologic sau canonic, mai curând cred pe o relaţie de prietenie cu Episcopul Kiprian, Sinodul Bisericii noastre hotărăşte unilateral să renunţe la prima comuniune, urmând în schismă şi erezie pe Mitropolitul Kiprian, aducând astfel asupra Bisericii noastre anatema, blestemele şi caterisirile căzute peste acesta, la care se adaugă şi condamnările Sinodul din care s-a rupt şi depunererea din treaptă a acestuia!”, cititorii trebuie să facă apel la dreapta judecată. În mod oficial, nu avem cunoştinţă ca episcopul Kiprian să fi împărtăşit anumite convingeri sau idei eretice, care să aducă modificare sau ştirbire în dogma Bisericii Ortodoxe, dat fiind faptul că legătura între Biserica noastră şi cea greacă s-a realizat după cercetarea amănunţită a canonicităţii, a rânduielilor bisericeşti şi a dogmatismului respectat de Sinodul condus de ÎPS Mitropolit Kalist. Şi cum tocmai episcopul Kiprian fusese însărcinat cu realizarea demersurilor canonice şi administrative în vederea începerii acestei comuniuni, orice posibilă abatere de la adevăr pe care ar fi putut-o avea, am fi sesizat-o. Altfel spus, dacă ar fi avut rea credinţă, ar fi ieşit la iveală imediat, tocmai pentru faptul că el fusese numit să poarte dialogul cu noi. Mai mult, nici nu avem cunoştinţă despre faptul că episcopul Kiprian ar fi fost condamnat şi depus din treaptă de vreun Sinod bisericesc din Grecia, aşa cum autorul scrisorii susţine mai sus. Oricum, ca o adăugire, trebuie să spunem că Dreptul bisericesc prevede ca un episcop (dacă situaţia o cere), să fie judecat şi condamnat doar de Sinodul din care face parte (deci o jurisdicţie nu se poate amesteca în rânduielile altei jurisdicţii). Încetarea comuniunii liturgice cu Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor s-a datorat dialogului acesteia cu Patriarhia Moscovei (afectată de tendinţe ecumeniste, moderniste şi serghianiste), în care aceasta s-a implicat, ce a condus la unificarea celor două Biserici, fapt concretizat la data de 17 mai 2007, când actul de unificare a fost semnat, într-o procesiune solemnă, ce a avut loc la Moscova, în Catedrala Hristos-Mântuitorul, de către întâistătătorii Alexei II (din partea Patriarhiei de Moscova) şi Lavru (din partea Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor).

După anul 1979 (mai exact în 1984), datorită faptului că în Biserica Greacă de Stil Vechi fuseseră hirotoniţi episcopi „nevrednici” (ne limităm la acest epitet), Sfântul Sinod aflat sub conducerea ÎPS Kalist se dizolvă în diferite grupări. În condiţiile în care Mitropolitul rămâne izolat şi aproape singur la cârma Bisericii, patru dintre arhiereii din fostul lui sinod trec sub omoforul Arhiepiscopului Gherontie. Singurii care continuă activitatea sinodală a Mitropolitului Kalist sunt episcopii Kiprian şi Ioan. Despre episcopul Ioan se ştie (şi nu s-a ascuns niciodată!) că a fost cu adevărat călugăr catolic, fiind hirotonit preot în Patriarhia Moscovei, unde, nu ştim în ce condiţii a fost primit numai prin mirungere! Odată ajuns în Biserica de Stil Vechi din Grecia, a fost botezat şi hirotonit diacon, preot şi episcop. Deci, episcopul Ioan (Giovanni, cum este numit în scrisoare) a fost hirotonit după botez de arhiereii din Biserica Greacă de Stil Vechi, iar nu de ereticii nestorieni, după cum susţine autorul. Probabil, cu ereticii nestorieni ar fi avut legături înainte de a se converti la Ortodoxie.

În aceste condiţii, totuşi B.O.S.V.R. nu rupe comuniunea cu Mitropolitul Kalist. Pe de altă parte, situaţia politică efectivă din România acelui moment, marcată de totalitarismul şi teroarea comunistă, nu permitea episcopilor noştri să se deplaseze în Grecia pentru săvârşirea slujbelor în comun. Nici Mitropolitul Kalist, destul de înaintat în vârstă şi suferind, nu a mai putut veni în România. Dintre continuatorii fostului Sinod al Mitropolitului Kalist, singurul care menţine relaţia de comuniune cu Biserica noastră rămâne episcopul Kiprian, mai târziu devenit mitropolit. Mitropolitul Gherontie nu a arătat niciodată vreun interes faţă de Biserica noastră. Mitropolitul Kalist se va retrage din slujirea arhierească, iar mai târziu se va despărţi şi de Sinodul Mitropolitului Kiprian, rămânând complet izolat şi fără sinod până la moarte.

În perioada comunistă, Mitropolitul Kiprian a fost de două ori arestat şi exilat din România, pe motivul venirii sale aici, cu scopul de a întări relaţiile de comuniune cu Biserica noastră. În pofida greutăţilor de comunicare şi a piedicilor puse în cale de autorităţile comuniste, între Sinodul în Rezistenţă, condus de Mitropolitul Kiprian şi B.O.S.V.R. s-a creat o puternică legătură duhovnicească, cu binecuvântarea Sfântului Glicherie şi strădaniile depuse de preasfinţitul Silvestru Onofrei.

În rândurile scrisorii D-lui Botezatu, noi, arhiereii Sinodului B.O.S.V.R suntem numiţi „nevrednici de a păstori Biserica”. Nu vreau să numesc această ieşire a autorului altfel decât îndrăzneală şi obrăznicie necugetată, şi totodată să îi răspund că Biserica noastră a ajuns până în zilele noastre, prin Darul lui Dumnezeu, nevătămată de vreun eres şi neatinsă de duhul lumesc. Acest lucru nu se datorează nici obrăzniciei şi nici bârfelor unor critici îndrăzneţi, ci suferinţelor şi jertfei ierarhilor de azi sau ale celor deja mutaţi la Domnul. Cu ce cuget, Domnule Botezatu, îndrăzniţi a numi nevrednic pe preasfinţitul Pahomie Morar sau pe Sfântul Glicherie? Mă rezum a-i aduce aici în discuţie doar pe cei mutaţi din această viaţă, pentru a nu tulbura pe cei a căror jertfă se vrea anonimă, din smerenie adevărată. Aceşti uriaşi duhovniceşti, cărora nu suntem vrednici nici măcar a le pomeni numele, cu atât mai mult a-i ponegri prin cuvinte nedemne, au suferit chinurile temniţelor comuniste, foamea, sete, frigul şi lanţurile care tăiau în carnea vie a trupurilor lor, pentru a nu trăda Biserica şi sufletele creştinilor!

Oare Sfântul Glicherie a dat dovadă de orbire duhovnicească, atunci când a dat binecuvântare pentru începerea comuniunii cu Sinodul în Rezistenţă? Cum se face că Sfântul Glicherie nu a găsit nici schismă şi nici erezie în Biserica greacă cu care suntem în comuniune?

Până la construirea unei pledoarii întemeiate a acuzatorului nostru, afirmaţiile sale privind erezia şi schisma Sinodului în Rezistenţă rămân nefondate, iar cât priveşte faptul că „în Grecia există astăzi aprox. 20 de biserici pe stil vechi”, ceea ce este exagerat, acest lucru nu priveşte Sinodul în Rezistenţă, nu ne priveşte nici pe noi (atâta vreme cât nu avem părtăşie cu ele), şi cu atât mai puţin ar trebui să îl privească pe D-l Botezatu.

Autorul scrisorii consideră „Tezele Kiprianite” drept „eretice, unanim condamnate de toate Bisericile Ortodoxe Tradiţionaliste şi Sinodul din care s-a desprins”. Noi, Sinodul B.O.S.V.R., în urma cercetării lor amănunţite din punct de vedere canonic şi dogmatic, nu le putem condamna şi nici nu le putem numi eretice. Singura diferenţiere între eclesiologia Bisericii noastre şi cea a Sinodului în Rezistenţă, aflat sub omoforul ÎPS Kiprian, apare în legătură cu primirea schismaticilor calendarişti (de stil nou) în sânul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi.

Sinodul Bisericii soră, apelând la pogorământul (iconomia) bisericească, îi reprimeşte pe aceştia fără mirungere, întrucât în Biserica lor nu au fost înregistrate evenimente contradictorii precum cele din România, când în 1926 şi 1929 Paştele s-a prăznuit la o dată ce a sfidat hotărârile Sinodului I de la Niceea. Deci, ca urmare a acestor evenimente în B.O.R, la care se adaugă alte abateri canonice, care duc la pierderea Darului Sfântului Duh, conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi (precum botezul prin stropire sau turnare, fără cele trei afundări, cununiile mixte, rugăciunile ecumenice cu ereticii, etc), Sfântul Sinod al Bisericii de Stil Vechi din România, adoptă principiul scumpătăţii Sfinţilor Părinţi şi, după canonul 1 al Sfântului Vasilie cel Mare, primeşte pe schismaticii de stil nou care se întorc la Ortodoxie prin Taina Ungerii cu Sfântul şi Marele Mir.

În anul 1929, ziarul „Universul” prezenta actul oficial prin care delegatul Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului, mitropolitul Hrisant înmâna patriarhului Miron Cristea documentul prin care patriarhia Ecumenică acuza de schismă (deci numea schismatică) Biserica Ortodoxă Română, datorită nerespectării condiţiilor pascale întărite la Sinodul I de la Niceea.

De vreme ce în Biserica lui Hristos taina mântuirii oamenilor se lucrează prin cele două principii - cel al scumpătăţii şi cel al iconomiei (pogorământului), aceste diferenţe dintre practica Bisericii noastre şi cea de stil vechi din Grecia, nu reprezintă o piedică în calea comuniunii liturgice, atâta vreme cât Biserica soră din Grecia se conduce după calendarul şi Tradiţia Sfinţilor Părinţi, respingând comuniunea cu Ortodoxia oficială şi alte Biserici schismatice sau eretice, precum şi toate curentele inovatoare şi moderniste.

Iar, dacă eclesiologia Bisericii de Stil Vechi din Grecia, tot conform principiului iconomiei Sfinţilor Părinţi, numeşte pe schismatici „mădulare bolnave” fiind în aşteptarea unui viitor sinod spre condamnarea acestora, noi, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în conformitate cu principiul scumpătăţii Sfinţilor Părinţi şi pentru a menţine puritatea credinţei Ortodoxe în Biserica noastră, considerăm deja condamnaţi de tribunalul sinodal bisericesc al Sfinţilor Părinţi, pe cei care s-a abătut de la Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi au primit noul calendar papist.

† Arhiepiscop şi Mitropolit,

VLASIE